Beția întunecă mintea

Data: 18 Iulie 2023

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facerea, Omilia XXIX, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 21, p. 368

„Cumplit lucru, iubite, cumplit lucru e beția! E în stare să betejească simțurile, să întunece mintea! Face mort și fără de putere pe omul înzestrat cu rațiune, pe omul care a primit stăpânirea peste toate, îl doboară la pământ, legându-l cu lanțuri de nedezlegat. Dar mai bine spus omul beat e mai rău decât omul mort. Omul mort nu poate face nici rău, nici bine; omul beat, însă, bine nu poate face, ci numai rău; face de râs pe toți: și pe femeie, și pe copii, și chiar pe slugi. Prietenii se ascund și se rușinează, gândindu-se la rușinea lui; dușmanii se bucură, își bat joc de el, îl blestemă și aproape că îi spun aceste cuvinte: Trebuie, oare, să mai trăiască? Vita! Porcul! Se rostesc și alte cuvinte mai grele ca acestea. Bețivii sunt într-o stare mai rea decât cei ce se întorc din bătălii cu mâinile mânjite de sânge și purtați pe sus. Probabil că pe aceia mulțimea îi laudă din pricina trofeelor, a victoriilor, a rănilor și a loviturilor de moarte primite; pe bețivi, însă, îi nefericesc, îi numesc ticăloși și-i blestemă în fel și fel de chipuri. Poate fi, oare, om mai ticălos ca bețivul, care e mereu cu capul amețit de băutură, care toarnă vin în el în fiecare zi, de-și strică judecata gândurilor? De aceea un bărbat înțelept sfătuia, zicând: Temeiul vieții omului este pâinea și apa și haina și casa, ca să-i acopere urâțenia (Înțelepciunea lui Isus Sirah 29, 24); pentru ca omul, atunci când se îmbată, să nu se arate, să nu fie văzut de lume, ci să stea în casa lui, ca să nu ajungă de râsul tuturora și să fie temei de urâ­țenie.” 

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia LX, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 702

„Pentru că oamenii se unesc între ei pe temeiul acestor pricini trecătoare, de aceea nici prieteniile dintre ei nu sunt călduroase, nici nu dăinuiesc. Se întrerupe dragostea de se iscă între ei insulte, pagube de bani, invidie, dragoste de slavă deșartă și altele la fel cu acestea. Se întrerupe dragostea, că nu are rădăcină duhovnicească. Dacă ar fi avut o astfel de rădăcină, nici o pricină lumească n-ar fi stricat dragostea duhovnicească. Dragostea de aproapele, întemeiată pe dragostea de Hristos, este trainică, nestricată, nebiruită, ne­sfărâmată. N-o pot sfărâma nici ­calomniile, nici primejdiile, nici moar­tea, nici altceva asemănător. Orice ar pătimi un om care iubește așa pe aproapele său nu va înceta niciodată a-l iubi, pentru că se uită la pricina dragostei sale, la Hristos. Dar cel care iubește pentru că e iubit și el la rândul său o termină repede cu dragostea dacă prietenul său îl supără cu ceva; dimpotrivă, cel legat de semenul său cu lanțul dragostei de Hristos niciodată nu va pune capăt prieteniei.”

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a II-a, Prima convorbire cu părintele Iosif, Cap. XXVIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 591

„S-a dovedit foarte adesea prin multe experiențe și faptul că în nici un chip cei ce au încheiat o prietenie prin jurământ n-au putut păstra unirea nedezbinată fie pentru că au încercat s-o păs­treze nu din dorința de desă­vâr­șire, și nici din porunca dra­gostei evanghelice, ci din dragoste pă­mântească și din necesitatea de a respecta înțelege­rea, fie că acel vrăjmaș prea viclean, ca să-i facă încălcători ai jurământului lor, îi împinge să rupă repede legăturile prieteniei.”

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)