Binele, frumusețea și aparențele
De obicei, trăim lăsându-ne furați de aparențele lumii; chiar și oamenii cei mai educați, în ciuda faptului că au cunoștință de anumite taine ale existenței, admit o anumită atașare - mai mult indirect, ce e drept - de lucrurile acestei lumi. Este o slăbiciune aproape panumană. Din acest motiv, ajungem să-i invidiem pe oamenii frumoși la arătare pentru frumusețea lor, pe cei bogați pentru bogăția lor materială, pe artiști pentru talentul lor etc. Cu foarte rare excepții, toate acestea nu sunt altceva decât simple aparențe, lucruri trecătoare. Dar dacă ne-am muta atenția de la aprecierea exterioară la psihologia oamenilor, vom descoperi o altă realitate; dacă am avea ocazia să fim în preajma acestor oameni, doar pentru o scurtă perioadă de timp, ne-am convinge că nu avem ce invidia. În primul rând, am constata foarte repede că nu-i nici o bucurie să te afli în apropierea lor, întrucât la nivelul relației personale nu se produce acel transfer emoțional pe care ni-l închipuiam. Unii sunt oameni complicați, adesea chiar inabordabili; mulți dintre ei nu ar îngădui nici măcar pentru o zi un om lângă ei, vorba contelui Miusov, din romanul Frații Karamazov. Și, nu în ultimul rând, vom renunța singuri la iluzii când vom vedea un evident dezechilibru existențial: fără excepție, acești „idoli” sau „modele” au mai multe griji și gânduri decât bucurii.
Dimpotrivă, putem remarca uneori cât de plăcut este să te afli în compania unui om simplu, dar mărinimos și săritor - iar acesta, în chip nefățarnic - fără ca această persoană să fie nici frumoasă, nici bogată. Dar probabil că pentru a deosebi aparențele de ceea ce este autentic avem nevoie de o experiență nemijlocită a esențelor, pe care să o pipăim, nu să o auzim sau să o citim undeva.
Am avut șansa să întâlnesc un om care a izbutit să facă în viața sa distincția între esență și aparență; este cel mai detașat om pe care l-am întâlnit vreodată: starețul Petroniu Tănase, față de care și păstrez o sinceră admirație. El se distingea prin această stare extrem de greu de aflat chiar și printre monahi și cu atât mai puțin printre egumenii de mănăstire: era cu totul detașat de orice fel de bunuri, fie materiale, fie din sfera demnităților. Poseda un soi nemaiîntâlnit de libertate față de obiecte, look-uri, bani, stăpânire etc. Desigur, nu cultiva detașarea în sine, în accepțiunea unui Meister Eckhart, de pildă, ci aceasta era în primul rând efectul faptului că întreaga sa minte se afla într-o unire negrăită cu Dumnezeu. Această stare îl făcea să fie detașat și totodată atent la sine și la ceilalți. Însă această detașare mai avea o cauză foarte precisă: este vorba despre înțelegerea profundă a vieții monahale ca eveniment nelumesc și trăirea ei ca atare. Intuiesc acest fapt din răspunsul pe care mi l-a dat în legătură cu darul teologic al Părintelui Stăniloae. În acest sens mi-a spus: „Părintele Stăniloae nu a fost și cu Dumnezeu și cu lumea, de aceea a putut fi teologul care a fost”. Ceea ce este demn de remarcat aici este exclusiv faptul că un cuvios sfânt percepea trăirea unui teolog sfânt, întrucât se sălășluise în aceeași stare ca și celălalt. Și amândoi, de pe două poziții diferite, se întâlneau în nelumescul cunoașterii lui Dumnezeu.
Nu în ultimul rând, starea de admirabilă detașare îi venea starețului din smerenia sa, cu adevărat abisală. Poate că cineva ar întreba: Ei bine și ce (mai) este smerenia aceasta despre care vorbești? Personal nu am experimentat smerenia, ci doar ceea ce am văzut la părintele Petroniu aceea spun. Mai întâi, s-ar cuveni precizat faptul că numai un om duhovnicesc, aflat pe calea sfințeniei poate avea smerenie; pentru restul lumii, când vine vorba despre smerenie - să-mi fie cu iertare! -, nu întâlnim altceva decât o confuzie a aparențelor sau a vorbelor despre smerenie. Părintele Petroniu se afla, în perioada în care l-am întâlnit, în ultimii ani ai vieții, ai unei vieți pline de nevoințe atât văzute, cât și nevăzute, dar care se simțeau în atmosfera ce-l înconjura, întrucât nevoința sa își lăsa amprenta oriunde ar fi mers și despre orice ar fi vorbit. Eu doar atât am putut distinge, atât am putut cuprinde cu mintea: smerenia starețului se afla în gândul că, fiind încă în această viață, nimic nu este definitiv, niciodată nu se poate spune că ai dobândit statornicia în Hristos și, în consecință, oricând poți cădea în ispită, până la ultima suflare, oricine ai fi...
De aici îi și veneau bucuria, lumina și mulțumirea cu puținul pe care îl avea, precum și lipsa dorinței pentru ceva în plus, pentru acele multe lucruri inutile pe care noi le socotim în chip eronat necesare.
Iată cât de mult diferă oamenii între ei; iată ce amprentă sufletească poate lăsa întâlnirea cu un om sau cu altul și cât de superficiali suntem în evaluările noastre. Iar ceea ce este mai grav este că, de obicei - dacă nu intervine o experiență inițiatică sau un „cutremur” care să răstoarne ierarhia valorilor pe care noi ne-o închipuim a fi reală -, riscăm nu numai să trăim într-o nesănătoasă iluzie, ci să și tânjim după obiectele închipuirii noastre, precum niște dependenți de halucinațiile ce le nasc narcoticele.
Modul în care ne-am putea vindeca de aceste năluciri ale stării noastre căzute și înșelate este acela de a desluși darul existenței pe care l-am primit, precum și cel al locului în care ne aflăm și, de asemenea, al oamenilor din jur, cu care să ne străduim să avem relațiile cuvenite, iar nu să ne dorim cu obstinație compania unor persoane excepționale, pe care este cu putință să nu le întâlnim niciodată, iar dacă le întâlnim, să ne dezamăgească de-a dreptul.
Viața Bisericii este plină de uriașe personalități care au marcat în chip determinant istoria omenirii; și sunt atât de excepționale, încât te miri de ce nu se bucură de o celebritate mondială!... Însă, aceasta se întâmplă, întrucât Biserica transfigurează lumea și existența, totdeauna, prin mari personalități smerite.