Patmosul, loc al marilor revelații - taina unui nou început

Când am pășit în Peștera Apocalipsei, „Σπήλαιο της Αποκάλυψης”, am trăit o bucurie negrăită, ca și cum însăși veșnicia mă întâmpina în acel loc sfințit, participând la Sfânta Litur­ghie săvârșită de un ieromonah cu vârstă venerabilă, Isidoros, fost profesor în tinerețe în mica insulă Patmos, cea mai nordică din arhipelagul Dodecanez.

Amănuntul cel mai important dintre puținele care se cunosc despre această insulă este că aici a fost exilat, la porunca crudului împărat roman Titus Flavius Domi­țian (51-96 d.Hr.), cel mai iubit dintre ucenicii Mântuitorului, Sfântul Evanghelist Ioan. În momentul arestului, Sfântul Ioan deja era foarte înaintat în vârstă, iar exilarea lui a survenit, desigur, cu intenția de a-l condamna la izolare și moarte sigură.

Insula era atunci pustie, fără izvoare, fără pomi și pământ roditor. Părea un loc de unde viața însăși se retrăsese. Însă chiar aici, în austeritatea desăvârșită, Dumnezeu avea să grăiască Apostolului Său.

La vârsta înaintată pe care o avea, în jur de 90 de ani, ucenicul iubit al Mântuitorului a păstrat mereu în inimă ceea ce văzuse când a fost cu Domnul pe muntele cel înalt, împreună cu Petru și Iacob. Acolo, Mântuitorul Și-a arătat Slava Dumnezeirii, iar ucenicii, orbiți de strălucirea feței Sale, n-au putut scruta chipul Lui strălucitor.

Această lumină necreată o avea mereu Hristos, dar o acoperea cu veșmântul firii umane, pe care îl îmbrăcase din ziua când, la plinirea vremii, a venit pe pământ.

El S-a făcut Om din iubire nemărginită, pentru ca pe om să-l ridice către Dumnezeu, ori, cum au spus unii Părinți ai Bisericii, „pe om să-l facă dumnezeu după har”.

Ajuns în pustietatea Patmosului, ucenicul a rememorat cuvintele pe care Mântuitorul i le-a spus: „Dacă pe Mine M-au prigonit, și pe voi vă vor prigoni!” (Ioan 15, 20). Și-a purtat crucea oprimării, lăsându-se în mâinile Domnului. A găsit într-o peșteră loc de sălășluire, puțin dea­supra mării, unde, atunci când va fi fost timp rece și ploios, s-a adăpostit de furia vremurilor și de cea a oamenilor...

Pe acea insulă pustie, unde timpul părea suspendat, lumina Celui Necreat urma să fie revelată în cuvinte ce aveau să răsune peste veacuri: Apocalipsa. Cartea Apocalipsei vorbește despre cereasca arătare pe care Ioan a primit-o ca dar al lui Dumnezeu cu puțin înainte de a-și încheia misiunea de apostol. El mărturisește, după cum citim în primul capitol al Apocalipsei, că a fost în duh în zi de duminică, auzind în urma lui glas mare de trâmbiță. Atunci a primit poruncă: „Ceea ce vezi scrie în carte și trimite celor șapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodiceea” (Apoc. 1, 11). Întorcându-se să vadă al cui este glasul, a văzut „șapte sfeșnice de aur, în mijlocul lor pe Cineva asemenea cu Fiul Omului îmbrăcat în veș­mânt lung până la picioare și încins cu brâu de aur” (Apoc. 1, 13).

Chipul pe care îl zugrăvește Ioan depășește orice măsură omenească. Cel văzut era îmbrăcat într-un veșmânt lung până la picioare, încins cu brâu de aur strălucitor. „Capul Lui și părul erau albe ca lâna albă și ca zăpada, și ochii Lui, ca para focului. Picioarele îi erau asemenea aramei arse în cuptor, iar glasul era ca un vuiet de ape multe. În mâna Lui cea dreaptă avea șapte stele; și din gura Lui ieșea o sabie ascuțită cu două tăișuri, iar fața Lui era ca soarele, când strălucește în puterea lui” (Apoc. 1, 14-16).

Copleșit de această arătare divină, bătrânul apostol s-a simțit, poate, în pragul nimicirii, dar Domnul a pus mâna Sa dreaptă asupra lui, ca un semn al îndurării și al întăririi: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă, și Cel ce sunt viu. Am fost mort, și, iată, sunt viu, în vecii vecilor, și am cheile morții și ale iadului. Scrie, deci, cele ce ai văzut și cele ce sunt și cele ce au să fie după acestea” (Apoc. 1, 17-19).

Întâiul capitol al Apocalipsei se încheie cu tâlcuirea celor șapte stele, care sunt îngerii celor șapte Biserici, și a celor șapte sfeșnice, care reprezintă aceste comunități creș­tine, martore ale istoriei credinței și perseverenței.

Bătrânul apostol a înțeles exilul nu ca pe o pedeapsă, ci ca pe un moment al marii revelații. În singurătatea aspră a insulei Patmos, Ioan a scris cuvinte de foc, îndemnându-i pe credincioși să stăruie în răbdare, să primească suferința ca pe o cunună de slavă pentru numele Domnului, să nu-și risipească „dragostea cea dintâi” și să cultive pocăința cea sinceră, care înnoiește sufletul. Cuvintele tainice ale cărții Apocalipsei au un alt înțeles, care transcende timpul și locurile, îndemnându-i pe toți oamenii, nu doar pe cei din Asia Mică, să iubească mai mult faptele bune și osteneala decât întunericul.

Chiar dacă nu aveam cu mine cartea Apocalipsei, icoana de la unul dintre cele două paraclise ale peșterii mi-a fost o Evanghelie în culori. Privind chipul zugrăvit, am înțeles, în taină, ceva din măreția Celui Ce este, Cel Care este Viu și rămâne Viu în vecii vecilor (Apoc. 1, 18). Așa cum odinioară, pe Muntele Tabor, Hristos Și-a descoperit Slava Dumnezeirii în fața tânărului apostol, și aici, în adâncul umbrit al peșterii, luminile nevăzute ale veșniciei păreau să răzbată până la cei ce căutau cu inima deschisă.

Liturghia s-a înfiripat în inima mea asemenea unui cântec al cetelor îngerești ce coborau din ceruri. Cred cu tărie că îngerii au fost acolo de față, așa cum fuseseră și în clipele când Ioan a primit porunca de a scrie Apocalipsa. Nimic nu era întâmplător: dacă prigonitorii creș­ti­nilor doreau ca Ioan să rămână în Patmos și să sfârșească singur pe o insulă a celor uitați, Mântuitorul a hotărât ca acesta să se întoarcă la Efes, unde și-a încheiat zilele el, care a văzut acestea și care a scris despre acestea (Ioan 21, 24).

De aceea, noi credem că mărturia lui este adevărată...

Nu știm câți ani insula și peștera au rămas pustii după ce Evanghelistul Ioan a găsit o corabie care l-a dus din nou la Efes. Poate tăcerea de atunci păstra în ea ecoul pașilor lui Ioan și al cuvintelor primite din ceruri. Astăzi, însă, acest loc nu mai este pustiu, ci plin de lumina celor ce vin să caute și să primească, cu smerenie, taina cea negrăită a Veșnicului Împărat.

În Patmos, vânturile care au măturat insula de-a lungul veacurilor nu sunt doar ale văzduhului, ci și ale singurătății. Pustia aceasta aspră a redevenit însă un tărâm al revelațiilor și al rugăciunii, când un alt om al lui Dumnezeu, monahul Hristodoulos, plin de daruri, a primit de la împăratul bizantin Alexie I Comnenul întreaga insulă, cu îndatorirea de a ctitori o mănăstire în cinstea Sfântului Evanghelist Ioan.

Astfel, în anul 1088, la sfârșitul veacului al XI-lea, s-a înfiripat o lavră măreață, așezată, potrivit cercetărilor arheologilor, pe temelia unei vechi biserici paleocreștine. Există însă și mărturii care susțin că, încă din secolul al IV-lea, într-un colț tainic al insulei, acolo unde Evanghelistul Ioan săvârșea Taina Sfântului Botez pentru cei ce se întorceau la Hristos, au fost zidite succesiv mai multe biserici. Marele ctitor Hristodoulos a rămas în Patmos până în 1118, când pirații arabi l-au forțat să părăsească insula.

Nici veacurile următoare, crâncene, comparabile cu primul secol de prigoană aflat sub domnia nemiloasă a lui Domițian, n-au izbutit să oprească lucrarea misionară din Patmos, care continuă până în vremea noastră.

O strălucită mănăstire s-a clădit pe vârful colinei care domină insula. Deși nu are decât câteva sute de metri înălțime, se vede de departe. Pare o fortăreață. Zidurile sunt înalte și au creneluri, așa încât numai de aproape se observă crucea care ocrotește mănăstirea, insula și întreaga zonă a Mării Egee.

 Din perioada aceea se păstrează biserica mare (katholikonul) și o parte a chiliilor. Sunt și multe paraclise, cum ar fi cel închinat Cuviosului Hristodoulos, unde au fost așezate și moaștele sale, și alte mici bisericuțe închinate Sfintei Cruci, Sfântului Ioan Botezătorul, Sfin­ților Apostoli, Sfântului Vasile, Sfântului Nicolae, iar în afara incintei încă două paraclise închinate Sfântului Mare Mucenic Gheorghe și Sfântului Cuvios Onufrie. Timpul a adăugat peste acest loc sfânt aproape o mie de ani de rugăciune neîntreruptă, la care se adaugă încă un mileniu de la venirea pe insulă a fiului tunetului (Boanerges), Ioan Evanghelistul, apostolul ce a primit taina revelației divine.

Mănăstirea a rămas un tezaur al Ortodoxiei prin frumusețea icoanelor, a obiectelor de cult și manuscriselor păstrate încă din secolul al XII-lea, dar mai ales prin dăinuirea tradiției care vine de la Evanghelistul Ioan și a binecuvântării pe care Domnul a revărsat-o în acest loc.

Am primit o mărturie care poate pune pe gânduri, anume că insula Patmos este cel mai important loc de pelerinaj din Europa. Am întrebat: „De ce?”

Mi s-a spus că, în afară de Țara Sfântă, locul unde Mântuitorul S-a născut și ne-a adus cuvintele Evangheliei, Patmosul este singurul ținut în care Domnul S-a arătat după mulți ani, aievea, unuia dintre apostoli și i-a poruncit să consemneze tot ce a văzut și ce i s-a spus.

Altădată, Ioan Evanghelistul, rezemându-se pe pieptul Mântuitorului, a auzit cuvinte de negrăit, pe care și el, asemenea Preacuratei Maici a Fiului lui Dumnezeu altădată, le-a păstrat în inima lui.

Importanța acestor locuri ne-o arată în logica omenească și decizia UNESCO, cu un an înainte de împlinirea a două milenii de la Îno­me­nirea Fiului lui Dumnezeu, când, în 1999, Peștera Apocalipsei a fost declarată „loc de patrimoniu mondial”, împreună cu Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul.

Frumusețea bisericii din chinovia cu o istorie de aproape o mie de ani, icoanele, odoarele sfinte, manuscrisele și cărțile, felul cum s-au orânduit toate în decursul acestui răstimp și mai ales impor­tanța descoperirilor dumne­zeiești din Patmos aduc multă nădejde într-o lume atât de tulburată, care are nevoie de lumina și frumusețea cuvintelor revelate Evanghelistului Ioan în vremea când s-a aflat acolo.

Deși încă este o insulă fără posibilitatea de a comunica rapid cu exteriorul, fără aeroport și, uneori, în vreme de furtună, fără să poată folosi nici vapoarele sau micile ambarcațiuni, Patmos rămâne un loc al marilor revelații, cunoscute doar în parte de generațiile post­moderne.

Peste 400 de biserici, cele mai multe mici și smerite, împodobesc acest spațiu sacru, mărturisind dragostea celor care le-au zidit pentru Dumnezeu, chiar dacă nu în toate se săvârșește Dumnezeiasca Liturghie în mod regulat. La Peștera Apocalipsei, în mănăstirile Sfântului Ioan Teologul, a Buneivestiri și la „Ζωοδόχος Πηγή” se slujește zilnic, iar uneori în anumite zile din săptămână.

Am fost impresionat de mărturisirea unui localnic, care îmi spunea că păstrează de la străbunii lui o biserică zidită din dragostea acestora pentru Dumnezeu, așa cum sunt cele mai multe din cele 400 care ocrotesc insula.

Mi-a mai spus că în zilele când au sărbătoarea familiei și hramul bisericii respective cheamă un preot care săvârșește Vecernia în ajun și Liturghia în ziua următoare, participând la slujbă, chiar dacă nu încap toți în interiorul lăcașului, până către 100 de persoane.

Tuturor li se oferă semne ale iubirii fraterne, gustări, băuturi și cafea, și, deși omul respectiv are obligații de serviciu și familiale, îmi spunea că merge de cel puțin trei ori pe săptămână în locul respectiv spre a reaprinde candela din fața icoanelor, regretând că nu poate face acest lucru în fiecare zi.

Este și aceasta o moștenire aparent obișnuită, dar totuși prețioasă, de la Evanghelistul Ioan și de la marii sihaștri care s-au adăugat peste ani, până în vremea noastră.

Patmosul este, într-adevăr, un loc al vistieriilor neprețuite. Aici, moștenirea credinței, tezaurul spiritual și binecuvântarea pe care Domnul a revărsat-o asupra Sfântului Ioan au rămas neclintite.

Liturghia din Peștera Apocalipsei și întâlnirea cu aceste locuri sfinte mi-au adus o înțelegere mai adâncă a cuvintelor Evanghelistului, care ne îndeamnă la fidelitate și iubire neclintită pentru Dumnezeu.

Sfântul Ioan este ucenicul iubirii, cel care a mărturisit despre toate cele văzute și primite din porunca Domnului. Despre el s-a răspândit între frați zvonul că nu va gusta moartea, dar Mântuitorul n-a rostit acest lucru, ci a grăit cu înțelep­ciune: „Dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu?” (Ioan 21, 23-24). Cuvintele acestea au rămas învăluite în taină, ca un semn al iubirii și al misiunii fără sfârșit în care a fost chemat ucenicul cel iubit.

Insula Patmos rămâne, așadar, nu doar un loc al exilului și al marilor încercări prin care a trecut Evanghelistul Ioan, ci este mai degrabă un tărâm sfințit de iubirea desăvârșită pe care ucenicul a arătat-o pentru Domnul. Este un topos al revelațiilor cerești, unde fidelitatea neclintită a Sfântului Ioan a fost răsplătită cu viziuni ce răsună peste veacuri.

În acest loc binecuvântat, credin­cioșii de pretutindeni se împărtă­șesc necontenit din măreția descoperirilor divine și din cuvintele care vindecă sufletul și îl ridică spre ceruri. La fiecare Sfântă Liturghie, când cu inimă smerită ne apropiem de Dumnezeu, auzim și noi, parcă în taină, cuvintele pe care Ioan le-a primit atunci când, copleșit de Slava Celui Viu, a căzut la picioarele Lui „ca un mort”. Și iată, Domnul a întins mâna dreaptă asupra lui, grăindu-i: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă (Apoc. 1, 17).

Aceste cuvinte rămân un izvor nesecat de mângâiere și nădejde, care ne întăresc în vremurile tulburi și ne cheamă să pășim cu curaj pe calea credinței.

Insula Patmos, acest loc unde cerul s-a deschis și Dumnezeu S-a descoperit în lumină, este un semn al iubirii nemărginite și al biruinței asupra singurătății, suferinței și morții. Aici, la întâlnirea cu taina lui Hristos, sufletul cade în tăcere, iar inima primește binecuvântarea Celui ce este Alfa și Omega, Cel Viu în vecii vecilor.