Biruinţa bucuriei regăsite

Zilele acestea, cotrobăind printre vrafurile mele de manuscrise, de hârtii de tot felul, am dat peste un text al mai vârstnicului şi dragului meu prieten, pictorul Călin Alupi. E vorba de "Amintiri despre colegul şi bunul meu prieten Corneliu Baba". Călin Alupi era un fermecător povestitor de stirpe moldovenească. Dădea măsura acestui dar mai ales când se simţea în largul său şi nu-i trebuia mult, ca unul învăţat cu sărăcia şi nevoile, să dobândească o astfel de stare de graţie. Îmi aduc aminte că m-a vizitat în strada Codrescu, unde locuiam în 1987. A intrat în bucătărioara apartamentului de bloc şi a zărit pe masă un borcan aproape plin cu o moare de culoare roşiatică. A cerut cuviincios, cum îi era firea, să i se îngăduie să soarbă o gură şi nu s-a oprit până n-a dovedit toată delicioasa băutură. Îmi închipuiam în clipele acelea că satul copilăriei, Vancicăuţii Hotinului, îl cuprinsese cu haloul său mitic pe de-a-ntregul. Soaţa mea, Ecaterina, s-a aşezat după acest festin la maşina de scris să-i dactilografieze o jalbă către autorităţi, pricină ce-l adusese la noi în acea zi. Pictorul mi-a cerut o coală de hârtie, şi-a scos creionul din buzunar şi a început s-o deseneze din profil pe doamna mea, care umbla cu degetele pe claviatura maşinii ca pe clapele unui pian. Pictorul, meşter mare, i-a prins din câteva linii duhul cel de adânc.

Vizita de atunci, din acea dimineaţă din primăvara abia mijind a lui 1987, penultimul al vieţii lui Călin Alupi, mi-a demonstrat elocvent încă o dată că artistul era un om al bucuriilor simple. Deşi cărturărit, rămăsese în paradigma trăitorului de la sat. Avea reacţii spontane, curate, fruste, cu uimiri, bucurii şi mâhniri nepervertite. În evocarea sa despre Corneliu Baba, scrisă în registrul memorialistic, în care Călin Alupi îşi mai încercase puterile, amintindu-şi de minunaţii lui profesori Ştefan Dimitrescu şi Nicolae Tonitza, memorialistul înfăţişează o asemenea trăire a purităţii din vremea clăcii zugrăviceşti la Schitul Durău. Călin Alupi se afla acolo cu mai toţi elevii lui Tonitza să pună în operă creaţia în frescă, tehnica encaustică, a maestrului lor. Iată un pasaj din acest text atât de înrudit ca simţire cu episodul dedulcirii din moarea de varză din Codrescu: "…Şi acum îmi sună în ureche o frază din aria Margaretei din opera "Faust", cântată până la obsesie de Baba: "A fost pe vremuri un rege în Tulles…" Stăteam cu spatele pe scândura schelei, cu faţa în sus, de pe boltă picura peste noi albastru de cobalt. Şi din toate cotloanele bisericii îl secondam pe confratele nostru. Melodia se acorda cu atmosfera de castel pustiu, a cărui tăcere era punctată doar de paşii de pe o scândură pe alta şi de scârţâitul schelei. În timpul ăsta sfinţii şi îngerii căpătau contur. În pauză ne dădeam jos şi fiecare cu paharul în mână coboram în beciul rece, doldora de vinuri aduse de la Mitropolie şi-i ceream stareţului să ne blagoslovească. Acesta nu întârzia să o facă, psalmodiind aproape: "Domnul… bată-vă norocul! Ţineţi paharele!" După ce ieşeam de acolo ne odihneam pe iarbă sub privirea îngăduitoare a bătrânului Ceahlău şi apoi urcam iarăşi la îngeri." Călin Alupi e de mult în tovărăşia îngerilor în ceruri. Pesemne că atunci când nu pictează, povesteşte istorii ca acestea la gura sobei, sau le trece pe hârtia de scris. Corneliu Baba a ajuns şi el după aproape un deceniu pe acelaşi tărâm. Se reînnoadă firul tinereţii, când cei doi se vedeau în Iaşi în mai fiecare zi. "Mai dormiţi, mai nedormiţi, nu se băga în seamă", povesteşte Călin Alupi. Erau fericiţi, în al nouălea cer. Sărăcia, nevoia nu contau. Bucuria de a exista, atât de caracteristică vieţii la începuturi, le biruia pe toate.