„Biserica oferă calea de a trăi adevărul printr-o credinţă corectă“

Mary Cunningham ocupă postul de lector la Universitatea din Nottingham şi, în momentul de faţă, este unul dintre puţinii profesori din Marea Britanie specializaţi pe învăţătura de credinţă ortodoxă. Temele cercetate de domnia sa ne-au permis să abordăm în interviul de mai jos câteva subiecte interesante privind istoria Ortodoxiei: desfăşurarea activităţii predicatoriale în Imperiul Bizantin, dezvoltarea cultului Maicii Domnului, precum şi modalitatea în care viziunea despre lume a bizantinilor era influenţată de credinţă.

Care sunt principalele subiecte de cercetare pe care le abordaţi din teologia ortodoxă? Cercetez în principal istoria omileticii în tradiţia ortodoxă, în special perioada timpurie şi cea de mijloc a Imperiului Bizantin. Studiez în special texte omiletice şi liturgice care o amintesc pe Fecioara Maria. De asemenea, în prezent, am început să analizez în detaliu contribuţiile teologilor ortodocşi contemporani. Predica în Imperiul Bizantin Aţi precizat faptul că una dintre temele dumneavoastră de cercetare din ultimii ani a fost activitatea omiletică din Imperiul Bizantin. Care au fost cei mai cunoscuţi predicatori din istoria imperiului? Cei mai cunoscuţi predicatori din perioada Imperiului Bizantin au fost Sfinţii Grigorie Teologul, Vasile cel Mare, Ioan Hrisostom, Andrei al Cretei, Ioan Damaschinul, Gherman al Constantinopolului, precum şi Gheorghe al Nicomidiei şi împăratul Leon al VI-lea cel Înţelept. Ştim acest lucru, deoarece operele lor apar într-un număr impresionant în cadrul colecţiilor liturgice din perioadele medii şi târzii ale Imperiului Bizantin. Desigur, au mai fost şi alţi predicatori importanţi, dar unii dintre aceştia, cum este cazul patriarhului Fotie, nu au beneficiat de o popularitate atât de mare în manuscrisele păstrate, precum celelalte persoane menţionate anterior. În mod cert, lucrările celor mai cunoscuţi predicatori erau citite în cursul serviciilor liturgice de seară (vecernii sau privegheri) în mănăstirile din întregul teritoriu al Imperiului Bizantin. Care erau principalele calităţi ale celor mai cunoscuţi predicatori bizantini? Existau în principal trei calităţi esenţiale. Prima dintre acestea era reprezentată de abilitatea de a explica înţelesul textelor scripturistice propriei audienţe. A doua calitate consta în capacitatea de a varia propriul stil retoric pentru a transforma predica într-un act viu şi stimulator. Cea de-a treia rezida în posibilitatea de a induce celor prezenţi starea de participare la sărbătoarea liturgică celebrată în ziua respectivă. Cei care predicau foloseau numeroase tehnici retorice pentru a capta atenţia credincioşilor prezenţi. Printre acestea se numărau repetiţia, exclamaţia şi capacitatea de a reda în cuvinte scene pline de viaţă. De asemenea, ei mai foloseau dialogul dramatic (amplificau diverse întâmplări biblice pentru a le face vii şi actuale) şi învăţătura moral-teologică. Existau anumite şcoli de oratorie unde puteau fi instruiţi? Cunoaştem prea puţine lucruri despre şcolile unde predicatorii puteau fi instruiţi, mai ales despre cele aflate în provincii, cu excepţia capitalei Constantinopol. În primele cinci secole, câţiva teologi importanţi ai Bisericii (de ex.: Sfinţii Grigorie Teologul şi Vasile cel Mare) au participat la cursurile Academiei filosofice din Atena. Însă, odată cu închiderea acesteia, petrecută în anul 529, la ordinul împăratului Iustinian I, acest lucru nu a mai fost posibil. Cu toate acestea, la începutul secolului al V-lea, o universitate fusese deschisă în Constantinopol de împăratul Teodosie al II-lea, dar ştim totodată că nu a rezistat pentru o perioadă prea lungă de timp. Cercetătorii consideră în general că, în cursul primului mileniu, învăţământul secundar şi superior era, în mare parte, oferit prin lecţii private, deşi există posibilitatea ca în Constantinopol să fi fost o şcoală de învăţământ superior aflată în palatul împăratului. Însă această şcoală pare să fi existat doar de pe la mijlocul secolului al IX-lea (aprox. 850, perioada de glorie a Sfântului Fotie cel Mare). Totodată, împăratul Alexie I Comnenul a deschis o şcoală patriarhală în anul 1107, care oferea studii teologice pentru instruirea clerului şi a monahilor şi care a continuat să funcţioneze şi în cursul perioadei finale a Imperiului Bizantin. Consideraţi că astăzi mai putem întâlni predicatori de aceeaşi talie precum cei care au activat în perioada Imperiului Bizantin? Am avut ocazia de a asculta câţiva predicatori foarte buni în cursul perioadei petrecute în Biserica Ortodoxă. Printre aceştia se numără, în special, mitropoliţii Kallistos Ware şi Antonie de Suroj. De asemenea, consider că părintele David Gill, de la parohia unde merg de obicei, este un predicator bun, care păstrează tradiţia patristică a comentării pasajului evanghelic citit în cursul Sfintei Liturghii în ziua respectivă. În mod cert, tehnicile retorice ale predicatorilor moderni diferă foarte mult de cele existente în perioada bizantină. Astăzi, există un interes mult mai scăzut în privinţa adoptării unui stil literar foarte avansat şi focusarea apare doar asupra posibilităţii de a te face înţeles! Consider însă că mulţi dintre predicatorii moderni sunt experimentaţi în privinţa interpretării corecte a Sfintei Scripturi şi încearcă să scoată în evidenţă ceva nou din acelaşi text ori de câte ori predică. Cu toate acestea, predicatorii cei mai buni au ceva în plus: oferă propriei comunităţi inspiraţia necesară pentru a urma învăţăturile evanghelice şi a înţelege sensurile adânci pe care acestea le cuprind. Există o dorinţă imensă a oamenilor pentru descoperirea unui înţeles mai profund al vieţii Aţi remarcat într-un studiu recent cum a fost viziunea despre lume influenţată de credinţă în Imperiul Bizantin. Care au fost principalele concluzii ale cercetării efectuate? Concluzia primară a cercetării pe care am efectuat-o a fost aceea că bizantinii înţelegeau lumea în termenii propriei viziuni teologice. Această poziţie teologică a fost influenţată de textul Sfintei Scripturi, dar, totodată, şi de ideile unor teologi importanţi precum Pseudo-Dionisie Areopagitul şi Sfântul Maxim Mărturisitorul. Bizantinii credeau într-un Dumnezeu treimic Care este înconjurat de îngeri în ceruri, dar rămâne în acelaşi timp imanent în Biserică şi creaţie. Această ierarhie cerească, în care erau cuprinşi în acelaşi timp împăratul şi curtea sa imperială, precum şi fiecare creştin în parte, era considerată drept o realitate eternă care urma să atingă o împlinire supremă la finalul veacurilor. Însă acest viitor eshatologic putea fi experiat în momentul prezent prin celebrarea Sfintei Liturghii. Credeţi că mai poate exista un reviriment, o renaştere creştină a lumii, asemenea celei din Bizanţ? Da, în mod cert. Cred că există o dorinţă imensă a oamenilor de astăzi, în vederea descoperirii unui înţeles mai profund al vieţii şi de a trăi o viaţă în Hristos. Provocările sunt, de asemenea, uriaşe, în principal datorită secularizării şi efectelor capitalismului, dar cred că oamenii încep să observe limitările acestor sisteme filosofice. Cu toate acestea, adevărul propovăduit de Evanghelie trebuie să rămână în centrul acestui reviriment, iar Biserica oferă o cale de a înţelege şi a trăi acest adevăr în cel mai potrivit mod - printr-o credinţă corectă. Spunând acestea, simt nevoia să adaug că trăim într-o lume total diferită faţă de cea a Imperiului Bizantin. Societatea de astăzi propune o diversitate incredibilă şi, de aceea, cred că, pe lângă mărturisirea propriei credinţe creştine, trebuie să fim mai respectuoşi şi bine informaţi cu privire la celelalte credinţe existente. Este posibil să ajungem la concluzia că avem mai multe lucruri în comun decât ne-am fi aşteptat. Maica Domnului, protectoarea Constantinopolului Cultul Maicii Domnului era dezvoltat în Imperiul Bizantin? Da, cultul Maicii Domnului era foarte dezvoltat în Imperiul Bizantin. Această dezvoltare a început să aibă un ritm rapid odată cu finalul secolului al VI-lea. Maica Domnului era privită de creştinii din Bizanţ protectoarea Constantinopolului în perioadele pline de pericol drept un model al perfecţiunii creştine vrednic de a fi imitat, dar şi ca mamă, care a trăit sentimente de gingăşie şi durere şi care rămâne într-o relaţie foarte apropiată cu Fiul ei, Iisus Hristos. Trebuie să amintim aici faptul că Maica Domnului nu era privită precum o imagine a unei zeităţi feminine din păgânism, plină de putere individuală. Desigur, oamenii o considerau puternică, dar numai datorită rolului său unic de "a doua Evă" - cea care produce reversul păcatului originar de neascultare a lui Dumnezeu - şi care rămâne pururea Fecioară şi Maică a Domnului. Ea este cea care acceptă voia lui Dumnezeu prin conceperea lui Hristos şi care Îi oferă natura Sa fizică, umană. Prin urmare, ea îndeplineşte un rol central în realizarea tainei Întrupării. Creştinii din Imperiul Bizantin au pus întotdeauna accentul pe aspectul hristologic al cinstirii Maicii Domnului şi de aceea ea este de obicei reprezentată în icoane împreună cu Fiul ei, Iisus Hristos, şi nu ca o imagine a unei persoane puternice din punct de vedere individual. Care sunt principalele surse în privinţa cultului Maicii Domnului? Principalele surse privind cultul Maicii Domnului au o provenienţă liturgică. Acestea constau în imne, precum faimosul Imn Acatist, dar, totodată, avem şi numeroase predici care au fost scrise cu ocazia sărbătorilor închinate ei: Naşterea, Intrarea în Templu şi Adormirea. Există de asemenea câteva texte care cuprind relatări biografice cu privire la Maica Domnului. Majoritatea au fost scrise între secolele al VII-lea şi al X-lea. Aceste texte însă nu sunt cunoscute aproape deloc de ortodocşi şi în momentul de faţă au atras atenţia câtorva specialişti care încearcă să le studieze amănunţit. O altă sursă importantă privind cultul Maicii Domnului este reprezentată de izvoarele istorice care ne descriu cum era venerată de împăraţii şi patriarhii bizantini şi cum erau utilizate icoanele care o reprezentau atunci când imperiul era angajat în bătălii dificile sau Constantinopolul se afla sub asediu. În cele din urmă, găsim informaţii importante şi în Vieţile Sfinţilor, precum şi în diferite naraţiuni care relatează minuni sau viziuni în care Maica Domnului răspunde rugăciunilor creştinilor şi îi sfătuieşte sau îi vindecă. Ce ne puteţi spune despre cultul Maicii Domnului în perioada iconoclastă? A păstrat aceeaşi intensitate? Există dovezi care sugerează că anumiţi împăraţi, şi în special Constantin al V-lea Copronimul (741-775), s-au opus venerării Maicii Domnului şi au încercat să îndepărteze icoanele care o reprezentau. Cu toate acestea, predicatorii şi imnografii ortodocşi au continuat să creeze diverse opere pentru sărbătorile liturgice închinate Maicii Domnului chiar şi în timpul perioadei iconoclaste. Nu există nici un dubiu asupra faptului că acest cult a continuat să fie popular, iar în momentul în care iconoclasmul a fost înfrânt definitiv (843), Maica Domnului devenise un simbol al realităţii Întrupării Domnului şi, prin urmare, reprezentarea sa în imagini sfinte era o necesitate presantă. Faptul că una dintre primele imagini oficiale care a fost restaurată după încheierea crizei iconoclaste a fost mozaicul minunat al Sfintei Fecioare şi a pruncului Iisus din Sfânta Sophia nu constituie o coincidenţă. Avem numeroase informaţii despre acest eveniment, încheiat în anul 867 şi celebrat printr-o predică faimoasă de patriarhul Fotie al Constantinopolului. Drumul spre Ortodoxie Cum aţi ajuns să cunoaşteţi Ortodoxia şi ce reprezintă acum pentru dumneavoastră? Am intrat pentru prima dată în contact cu Ortodoxia când eram studentă la Harvard în anii â70. Aveam câţiva prieteni printre colegi care aparţineau de Biserica Ortodoxă Rusă şi mergeam ocazional la capela lor. Am fost impresionată în mod special încă de la început de sărbătoarea pascală, la care am avut şansa să particip atunci o dată, dar niciodată nu m-am gândit pe moment că aş putea să fac parte din această Biserică. Din punct de vedere etnic, cei care participau erau aproape exclusiv ruşi. Câţiva ani mai târziu, când locuiam în Oxford şi îmi efectuam studiile doctorale asupra contribuţiei teologice a Sfântului Andrei Cretanul, am început să particip la slujbele Bisericii ortodoxe din Canterbury Road. În curând, frecventam săptămânal biserica şi am fost fascinată de ciclul slujbelor liturgice din timpul Postului Mare. L-am rugat pe mitropolitul Kallistos Ware (care slujea atunci ca preot la acea parohie) să îmi fie îndrumător în vederea convertirii la Ortodoxie. El a fost de acord şi a început să mă catehizeze o dată pe săptămână. Am primit botezul de Paşti în 1983, acelaşi an în care începusem să frecventez biserica din Oxford. Mi-am petrecut următorul an la Atena, cu o bursă postdoctorală, unde am continuat să merg la biserică în mod regulat. Astăzi lucrez ca lector la Universitatea din Nottingham, iar Ortodoxia rămâne un element central din viaţa mea. Merg de obicei la o biserică de tradiţie rusă, dar aflată sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice şi localizată aici în Nottingham. O altă biserică pe care o frecventez se află în Derby, unde locuiesc de fapt şi se află sub jurisdicţia Patriarhiei ruse. La universitate predau un modul intitulat "Teme principale din Teologia Creştin-Ortodoxă", la care sunt înscrişi studenţi care aparţin majorităţii confesiunilor creştine, inclusiv câţiva ortodocşi.