Biserica, paratrăsnetul urii sau vindecătoarea suferinței?
La două săptămâni de la tragedia bucureșteană care a zdruncinat sufletește o țară întreagă, ne-au rămas în inimi durerea, neputința, teama, resemnarea și, mai nou, ura. Este un adevăr probat de istorie că de la tristețe la ură nu e decât un pas și, practic, cele două stări se învecinează în sentimentul comun care este neputința. Din păcate, această jertfă a adus pe lângă tristețe și un imens ocean de ură. Dacă tristețea poartă în ea germenele solidarității și al compasiunii, ura pulverizează și aruncă omul într-un haos interior în care morala sau principiile Evangheliei cu greu pot frâna energia care demonizează totul în jur. Este evident că dreptatea cere să fie pedepsiți cei vinovați, dar nu justifică faptul să vezi vinovați peste tot. O culpă extinsă nu este o rezolvare sau un antidot la tristețe, ci riscă să treacă cu vederea peste cei care cu adevărat poartă vina pentru acest dezastru.
În aceste zile s-au aruncat vini, au fost căutați responsabili sau au fost trași la răspundere lideri, dar peste toate au fost demonizate instituții. Din această spirală a urii contestatare nu au lipsit nici Biserica și slujitorii ei, care în mod evident nu poartă vini, dar despre care pot spune că cel puțin pentru o clipă au avut o anumită inadecvare a reacțiilor. Nu trebuie să ne fie teamă să spunem că din neputință poate nu am spus cuvintele pe care trebuia să le spunem și tot din neputință poate nu am reacționat imediat la această mare tragedie. Asta nu înseamnă că Biserica nu a simțit durerea vieților curmate atât de tragic sau că nu a făcut ce trebuia. Biserica trebuie să se roage, să empatizeze cu suferința și să aibă acea inteligență pastorală de a deschide supapele sufletești care pot transforma durerea și tristețea în compasiune și în mobilizare creștină.
Să nu uităm că mulți oameni trăiesc tăcuți și resemnați această tragedie și nu cer nici un ajutor, dar este de datoria noastră să le ieșim înainte, convinși fiind că pentru fapta bună nu e niciodată prea târziu. Acest lucru cere modestie, curaj, reacție și, mai ales, limbaj adecvat, iar Biserica are toate datele de a oferi soluția umană și morală în fața suferinței. Cu o astfel de atitudine mereu deschisă spre fapta bună și spre mâna întinsă celui necăjit, Biserica poate rămâne instituția binelui și a solidarității umane în fața suferinței și nu va deveni un paratrăsnet al urii.
Tot ce s-a întâmplat a fost însă o lecție dură de suferință, umanism, omenie și curaj, pe care trebuie să ne-o asumăm cu luciditate și din care să învățăm pentru viitor. Privind astfel lucrurile ne vom schimba și pe noi, dar vom transforma moartea acelor tineri în jertfă, care nu este niciodată lipsită de sens și care mai ales nu se irosește. Jertfa este moartea cu sens care schimbă viața celor care rămân și care sunt beneficiarii ei.
Și dacă ne gândim la tinerii care au murit, nu cred că aceștia și-ar dori ca pe mormintele lor să plantăm florile urii, ci, dimpotrivă, să învățăm și mai mult lecția iubirii și a jertfei de sine.
Iar Biserica tocmai pe cele două valori este construită.