Hristos, Lumina lumii

În strălucita perioadă postpascală care precede Înălțarea Domnului, în Duminica numită a orbului, Biserica ne supune atenției, prin intermediul fragmentului din capitolul 9 al Evangheliei după Ioan, existența unei alte lumini decât cea materială sau fizică, și anume a unei lumini spirituale, a ochilor lăuntrici ai minții sau sufletului, care văd ceea ce nu se vede cu ochii biologici.

Iar Scriptura nu se referă aici la acea lumină naturală a minții firești, pe care orice om o poate cultiva prin exersarea în științe și cunoașterea realităților create, în mod direct, prin experiență nemijlocită sau mediate livresc. Această lumină a minții create se împlinește doar atunci când e iluminată de Duhul Sfânt, întru lumina adevăratei cunoașteri de la Dumnezeu. Lumina creată a minții nu este rea în sine, căci ea poate fi pusă și în slujba omului, dar poate foarte ușor să devină și demonică atunci când i se împotrivește Creatorului. Iluminismul a reprezentat istoric un tip de civilizație autoproclamat luminat, care a furnizat omenirii atât progres științific și tehnologic, cu toate binefacerile pentru oameni, dar a fost și un curent de gândire cu exponenți atei și contestatari militanți sau persiflatori ai religiei și ai lui Dumnezeu, ipostază în care imaginea acestui curent a rămas cel mai adesea reflectată și percepută în memoria creștinătății.

Evanghelia din Duminica orbului se referă la o vedere interioară echivalentă cu înțelegerea și cunoașterea legităților duhovnicești și a realităților de mai presus de orice este mundan. Ea se formează și crește treptat în viața creștinului, începând cu momentul Botezului, prin care Lumina Hristos pătrunde în inima celui iluminat, și este potențată de izvorul Luminii necreate, care este Dumnezeu Însuși, Iisus Hristos, Lumina și Mântuitorul lumii. Întru această Lumină pururea fiitoare a realizat Ziditorul întreaga creație.

Dar faptul că „Lumina lui Hristos luminează tuturor” nu înseamnă și că toți, chiar dintre cei botezați, văd în mod automat cu ochii inimii această lumină, ori că trăiesc învăluiți în ea, căci multe sunt păcatele și fărădelegile omului care se interpun de-a lungul vieții între creștinul ortodox și Hristos din inima lui, ca un strat de necurății depus peste veșmântul neîntinat primit la nașterea omului întru Împărăția cerurilor, adică la începutul cetățeniei cerești a vieții creștine. Lumina harului Învierii lui Hristos este cu adevărat văzută și trăită ca iubire, fericire și pace de către cei deschiși prin credință și fapte față de prezența și lucrarea lui Dumnezeu în viața lor, însă această Lumină dumnezeiască nezidită a dragostei dumnezeiești este receptată ca osândă și chin de către cei care L-au respins și Îl refuză pe Dumnezeu, împotrivindu-I-se în mod voluntar și conștient în această viață, iar starea ­oamenilor, fie de veselie, fie de chin, cu care se vor înfățișa dinaintea Dreptului Judecător se va înveșnici după A Doua Venire a Sa.

În conștiința societății românești din ultimele decenii postdecembriste, Duminica orbului a fost asociată cu rezultatul primelor alegeri libere de după căderea regimului comunist, dar orice aluzii și corelații între ele rămân într-un relativ al celor omenești, căci doar „întru Lumina Lui vom vedea Lumina”.