Biserica „Sfântul Gheorghe Nou“ din Capitală, în perioada interbelică

Începută de domnitorul Antonie Vodă din Popeşti (1669-1672) şi de dragomanul Panaiotis Nikusios, ca metoc al "Sf. Mormânt" din Ierusalim, Biserica Sf. "Gheorghe Nou" din apropierea Curţii domneşti şi dinspre Calea Moşilor şi mahalaua Cavafilor nu a fost finalizată. Lăcaşul a fost terminat de domnitorul martir Constantin Brâncoveanu, pe care l-a construit, între 1705-1707, după planurile ctitoriei sale de la Hurezi.

Arhitectura noii construcţii, monumentalitatea care domină lăcaşurile Radu Vodă sau mitropolia şi strălucirea care i s-a dat i-au determinat pe mulţi contemporani ai epocii brâncoveneşti să o considere cea mai frumoasă biserică din Bucureşti. A fost sfinţită de praznicul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din 1707, în prezenţa unor ierarhi autohtoni, din Balcani, dar mai ales a patriarhului Hrisant Nottara al Ierusalimului. În jurul bisericii, ctitorul a construit chilii, clopotniţă, un han şi casele egumeneşti şi patriarhale. În 1718, mănăstirea a fost pustiită de un incendiu, dar a fost refăcută de domnitorul Ioan Mavrocordat. La cutremurul din 1802, turlele s-au prăbuşit, iar la marele foc din 1847 biserica şi clopotniţa au fost distruse. În 1851, biserica a fost renovată într-un stil complet diferit de cel brâncovenesc, primind influenţe neoclasice şi neogotice, aproape de nerecunoscut faţă de lăcaşul iniţial. Abia după al Doilea Război Mondial, biserica a cunoscut o refacere în consonanţă cu arhitectura iniţială. În acest lăcaş se găsesc rămăşiţele pământeşti ale domnitorului martir Constantin Brâncoveanu şi mâna dreaptă a Sf. Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni, adusă de domnul Mihai Viteazul ctitoriei sale Mihai Vodă din Bucureşti.