Bisericile din Timoc, flăcări vii ale românismului şi credinţei strămoşeşti
În Valea Timocului, românii încă mai plâng îndelung pentru ca ţara-mamă să-i cuprindă în braţe, să-i întrebe ce îi doare şi să le aline rănile. În ultimii 200 de ani au tot aşteptat ca autorităţile române să fie mai ferme în a le obţine aceleaşi drepturi pe care le are minoritatea sârbă din România sau precum românii din Voivodina. Despre cum reuşesc să menţină vie flacăra românismului în nişte condiţii mai mult decât vitrege am vorbit, într-un interviu, cu preacucernicul părinte Boian Aleksandrović, vicar administrativ al Timocului și protopop al Daciei Ripensis.
Preacucernice părinte, câţi români mai sunt în Valea Timocului? Ştiu că era programat pentru acest an un recensământ al populaţiei...
Momentan nu s-a mai făcut un recensământ, deşi era anunţat pentru primăvara acestui an, din cauza pandemiei s-a amânat pentru toamnă. Dar recensământul în Serbia iese fals întotdeauna. De exemplu, la ultimul recensământ al autorităţilor sârbe au reieşit în jur de 36.000 de aşa-numiţi vlahi şi aproape 2.000 de români/rumâni. Ceea ce este similar, numai în limba sârbă ei ne zic vlahi, pentru că odată Ţara Românească s-a numit Valahia, dar noi tot români suntem. Şi această derută dacă vreţi privind denumirea de vlahi/rumâni/români a fost indusă tot de către autorităţile sârbe şi face parte din procesul de asimilare la care am fost supuşi atâţia ani. Dincolo de ce spun ei (n.r., sârbii), noi suntem mult mai mulţi; în Serbia de Răsărit sunt aproximativ 300.000 de români.
Cu ce probleme se confruntă românii de aici?
Vreau să vă spun că ne aflăm într-o situaţie mai aparte decât orice altă minoritate din Serbia pentru că noi nu avem drepturi. Mulţi ne consideră a fi o parte din poporul sârb, pentru că aproape 200 de ani nu am avut nici şcolile noastre, nici biserici; nimic din ceea ce ne definea ca naţie în afară de limba învăţată acasă, de jocurile şi cântecele populare transmise de la o generaţie la alta. Altceva nimic. Iar situaţia nu s-a schimbat în ciuda faptului că Serbia vrea să adere la UE.
Nu avem dreptul de a construi biserică, nu avem şcoală cu predare în limba română, nu avem nici măcar o disciplină care să se numească limba maternă, nici măcar două/trei ore de limba română pe săptămână nu există...
Să vă dau un exemplu de cât este de greu să obţinem ceva. S-a derulat cu câţiva ani în urmă un proiect-pilot, unul de încercare, pentru ca limba română să fie studiată ca opţional în şcoală. Dar s-a făcut în aşa fel, încât să nu fie acceptat de către părinţi. Cum s-a putut acest lucru? Simplu. La fiecare început de an şcolar, părinţii trebuiau să semneze că doresc să studieze limba română sau, atenţie, informatica. La această întrebare: „Ce obiect alegeţi între informatică şi limba română?”, unii învăţători chiar le spuneau: „Se vrea românizare, ce le trebuie limba română când, uite, informatica e de viitor”. Şi alte asemenea. Şi chiar dacă unii copii şi părinţi mai curajoşi alegeau limba română, ăştia micuţii stăteau apoi pe holuri pentru că direcţiunea zicea că nu au profesori de limba română. Făceau în aşa fel, încât să se simtă jigniţi, să fie batjocura altora care se lăudau că ei merg la informatică şi ai noştri românaşi pierd vremea pe hol.
Un astfel de proiect, în care 50 de persoane dintr-o populaţie de 300.000 fac limba română, nu este decât praf în ochi, pentru ca statul sârb să spună că se face. Dar de fapt nu se face, e o înşelăciune.
Timocenii fac sacrificii ca să ţină de Biserica neamului
Câte biserici româneşti sunt în Serbia de Răsărit?
Biserici româneşti sunt foarte multe în Serbia de Răsărit, dar majoritatea sunt ocupate de Biserica sârbă. Văzând că nu este nici o şansă să schimbăm situaţia şi probabil că niciodată nu se vor mai întoarce, pentru că a trecut foarte multă vreme, am început să construim noi biserici. Mici, aşa cum se poate, dar care să existe şi să fie vii, să se slujească în ele şi să se păstreze legătura cu Biserica-mamă din ţară.
Avem 12 biserici şi paraclise deocamdată, însă acolo unde nu avem biserică slujim şi la troiţe. Avem şi structura Vicariatului Timocului, care are trei protopopiate şi în jur de 26 de parohii. Spun cu aproximaţie pentru că mai avem câteva în curs de înfiinţare, iar când va fi oficial, vom vorbi şi despre ele.
Dar aceste parohii nu sunt unele normale, cum suntem obişnuiţi în ţara-mamă. De exemplu, dintr-un sat de 1.500 de români, avem doar 100 de români care ţin de noi, sunt mai curajoşi şi vor să ţină de Biserica neamului; ţin la identitatea lor. Problema e că atunci când cineva moare într-un sat românesc, Biserica sârbă nu dă voie să intrăm în biserică pentru că spun că sunt ale lor, nu trag clopotul pentru mort etc. Şi atunci oamenii aceştia sunt extraconştienţi, extracurajoşi pentru că, iată, fac nişte sacrificii ca să ţină de Biserica neamului.
Pe de altă parte, dacă ne uităm la numărul de parohii, 26, unii ar putea spune că da, uite, o duc bine. Eu zic că este foarte bine că sunt şi acestea, însă sunt parohii care nu se pot întreţine singure, au nevoie de ajutor. Sper ca pe viitor tot mai mulţi să vadă că este pentru binele lor şi să treacă la noi. O clădire, dacă nu e finalizată, nu poate fi funcţională. Aşa şi biserica. Dacă e gata, credincioşii se înmulţesc după ce văd că preotul slujeşte şi nu se duce la puşcărie, după ce văd că se luptă ca să le fie bine, după ce văd că mortul e îngropat după datina străbună, aud graiul românesc în biserică, capătă curaj şi unul câte unul trec încoace.
Totuşi, cum reuşiţi să ridicaţi biserici având în vedere că nu aveţi acest drept?
Într-adevăr, nici acum nu este permisă construcţia de biserici, dar am găsit o modalitate, o „poartă deschisă” în legea cultelor care zice aşa: „Comunităţile religioase din Serbia pot desfăşura toate activităţile lor, de la slujbe până la administraţie, în spaţiile asupra cărora sunt proprietari sau sunt închiriate”.
Cum ridicăm aceste „spaţii”? Cu ajutorul credincioşilor, al preşedinţilor şi membrilor consiliilor parohiale, oameni care doresc să doneze terenul Bisericii şi cer aprobare pe numele lor pentru construcţia unui depozit, a unui garaj ş.a.m.d. De multe ori glumeam şi le spuneam că e garaj pentru maşina lui Dumnezeu, care e invizibilă şi de aia nu o vedeţi când vine aici şi când pleacă.
Ulterior, aceşti oameni de bine ne donează construcţia, iar noi, primind un garaj, un depozit etc., nu facem decât să aplicăm Legea cultelor, care zice că bisericile pot folosi spaţiile, fără a specifica ce fel de spaţii.
Noi târnosim spaţiul, îl sfinţim şi devine biserică.
Există publicaţii sau mass-media în limba română?
În Serbia de Răsărit, nu, doar în Voivodina.
În aceste condiţii vitrege, cum reuşiţi să menţineţi vie flacăra românismului?
Avem opt preoţi la o comunitate de 300.000 de români şi facem şi noi ce putem, astfel încât să ţinem vie flacăra românismului. Unde avem biserici, unde avem troiţe, slujim, iar cei care vin şi doresc acest lucru, îi învăţăm să scrie, să citească. Le vorbim despre credinţă, despre identitatea naţională, cultură, promovăm tradiţiile şi obiceiurile care sunt atât de iubite de către românii de aici.
Avem 148 de localităţi româneşti plus câteva mixte, iar în acestea sunt biserici ortodoxe româneşti, dar ocupate de Biserica Ortodoxă Sârbă. Vreau să vă spun că acolo se face cea mai mare asimilare forţată, dură, chiar războinică aş putea spune. De ce? Pentru că li se spune oamenilor în felul următor: Dacă vreţi limba voastră în biserică, veţi face un alt război ca în Bosnia ori Kosovo. Sunt prostii, minciuni, înşelăciuni, ca să bage frica în ei şi să-i sperie. Iar oamenii, după 200 de ani de probleme, de abandon, pentru că au fost lăsaţi să se descurce singuri, renunţă...
„Vrem reciprocitate. Să avem şi noi drepturile pe care le au sârbii în România”
Aţi amintit de abandon. Aşteptaţi mai mult sprijin de la autorităţile române? Cum vedeţi acest ajutor?
De aproape 200 de ani aşteptăm sprijinul mamei, aşteptăm să-i simţim braţele protectoare, dar din păcate autorităţile ne-au lăsat să ne descurcăm cum ştim. Mulţumesc lui Dumnezeu că în ultimii ani, unele, foarte puţine instituţii din ţara-mamă, au înţeles că avem nevoie de ajutor. Iar Patriarhia Română a fost prima care ne-a şi ajutat și ne ajută în continuare, şi Secretariatul de Stat pentru Culte ne ajută şi ne sprijină, foarte puţin Institutul Cultural Român. Şi cam atât.
Diplomaţia română să insiste şi să ceară ca unele reguli să fie respectate pentru că noi, ca stat, sârbilor din România le dăm toate drepturile. Şi vrem şi noi reciprocitate, românii din Serbia să aibă şi ei drepturi. Să vorbim despre termene, despre lucruri concrete, nu aşa, că se va face, să vedem etc. Avem protocol semnat între România şi Serbia încă din 2012 la Bruxelles, care nu se respectă nici în ziua de astăzi, dar nici nimeni nu insistă, de nici o parte. E drept că partea sârbă nu are vreun interes, pentru că-i convine situaţia. Şi sunt nouă ani de atunci.
În Banatul sârbesc, în Voivodina, unde sunt în jur de 30.000 de români care au toate drepturile, şi şcoli, şi biserici ş.a.m.d. Acolo trăiesc şi unguri, care au cerut retrocedarea pământurilor; statul sârb a introdus o lege potrivit căreia cei care au fost membri ai armatei germane în al Doilea Război Mondial nu vor primi nimic. Iar ungurii au cam fost toţi. Şi atunci autorităţile de la Budapesta au spus clar celor din Serbia că dacă nu se revizuieşte legea, Ungaria va bloca Serbia în drumul spre aderarea la UE. Şi au schimbat sârbii legea într-o săptămână, doar cei dovediţi cu crime de război să nu primească.
Eu cred că mai multă determinare, mai multă hotărâre şi intervenţii mai dese din partea română ar putea soluţiona problema.
Al doilea lucru care ne-ar ajuta ar fi finanţarea proiectelor adevărate, nu acelea care fac două-trei poze pentru Facebook şi gata. Trebuie verificat în teren dacă într-adevăr se fac toate activităţile care sunt trecute în proiecte. Vă spun sincer că Departamentul pentru Românii de Pretutindeni se arată în Timoc ca fiind „Departamentul antiromâni de pretutindeni”. Sunt foarte multe „proiecte-fantomă”, cum le denumesc eu, care primesc finanţări şi care prezintă doar nişte fotografii pe Facebook, câteva cuvinte frumoase la dosar şi gata. În realitate nu există, nu se face nimic.
De exemplu, ne-am săturat de câte biblioteci s-au „făcut” în Valea Timocului. Vreo 30 de biblioteci cred că s-au „făcut”... Trebuie să fim realişti: ce facem cu biblioteca în Valea Timocului când românii de aici nu ştiu să scrie şi să citească în română? Apoi mai este un aspect. Spun că vin cu cărţi şi le aduc cu sacii: manuale din anii ‘70-’80, cărţi în care este prezentat Tricolorul ca imn al Republicii Socialiste România, şi alte asemenea. Cărţi pe care cei care fac proiectele le adună de pe unde sunt aruncate şi le aduc aici, fac câteva poze cu noi şi gata. Au luat banii pe proiecte şi au plecat. Nu e normal aşa ceva.
Noi am înfiinţat o bibliotecă încă din 2007 pentru că mai sunt unii care ştiu să citească sau cei care nu ştiu a citi, ne ascultă, noi le vorbim în română, înţeleg, şi e o soluţie. Însă nu cu „bibliotecile” şi cuvintele goale de pe Facebook ne păstrăm identitatea naţională, spiritualitatea, ci prin manifestaţii culturale, conferinţe, festivaluri în cadrul cărora se pot organiza simpozioane sau seminarii de istoria românilor şi aplicat pe cea a românilor din zonă; apoi prin arătarea şi explicarea jocurilor şi cântecelor, pentru că pe acestea le au la suflet şi la inimă şi trebuie să le dăm oamenilor şi ce le place, ce i-a ajutat să menţină legătura cu ţara-mamă. Apoi să se arate şi cum este în biserică, prin participarea la slujbe, la diferite evenimente din comunitate, la descoperirea tradiţiilor legate de credinţa noastră strămoşească...
Biserica Ortodoxă Română este prima care a făcut aici o structură administrativă, preoţii cunosc locurile, oamenii, cunosc specificul zonei şi problemele cu care se confruntă românii. De aceea, cel mai bine ar fi ca instituţiile din ţara-mamă care se ocupă de românii de pretutindeni să se consulte întâi cu Biserica, să intre în contact cu realitatea de la faţa locului dacă chiar vor să facă ceva pentru noi.
Dar nu există asociaţii ale românilor din Serbia care prin intermediul unor proiecte să vină cu adevărat în sprijinul timocenilor?
Foarte puţine asociaţii sunt într-adevăr active şi fac ceva, în rest sunt active doar la încasat proiecte. Asociaţiile care sunt în legătură cu preoţii şi cu vicariatul din Timoc şi care derulează anumite proiecte împreună cu noi mai fac câte ceva şi se poate vedea ceva la faţa locului. Însă restul sunt vizibile doar atunci când concurează la proiecte.
Acum nu o spun spre laudă, însă repet: fără o consultare cu Biserica Ortodoxă Română, aici, în Timoc, nu se prea poate face mare lucru. Biserica este o garanţie a adevărului, a lucrului bine făcut.
Vă spun ceva care poate este trist, dar e o realitate: dacă nu se face nimic, dacă oamenii care sunt aici nu sunt implicaţi în proiecte reale, nu sunt ajutaţi, peste 20-30 de ani nu vor mai fi de găsit. Vor fi cu totul asimilaţi.
De aceea revin şi spun că ar trebui mai multe intervenţii diplomatice din partea României, a mamei noastre, ca să putem face şi mai mult.
Fenomenul migraţiei este periculos pentru comunitatea românilor din Serbia de Răsărit?
La noi, faţă de ţară, este o şi mai mare catastrofă; sunt sate româneşti din unele zone care pur şi simplu mor. La unele case au rămas numai bătrânii, iar după ce aceştia se duc la cer, se închide şi casa pentru că nepoţii sunt născuţi în Austria, Germania, Elveţia sau altă ţară din Vest şi nu se mai întorc decât o dată pe an, în cel mai bun caz, la praznicul casei sau când îi îngroapă pe bătrâni. În Serbia de Răsărit fenomenul migraţiei a debutat cu mult mai devreme, de prin anii ‘70, când s-au deschis graniţele; ei au plecat ca să câştige un ban şi să-şi facă case mai bune. Casele şi le-au ridicat, cu două-trei etaje, dar ei nu s-au mai întors.
Şi nu vă închipuiţi că doar românii au plecat, ci şi sârbii. Sate întregi se depopulează şi rămân pustii. Se întoarce acum roata, ca să zic aşa, că sârbii rămân cu pământurile goale, pământuri despre care ei spun că-s ale lor, însă nici pe departe nu este adevărat. Noi nu suntem aici veniţi de pe undeva, ci suntem din moşi-strămoşi, de pe timpul dacilor.
Vicariatul Timocului nu s-a înfiinţat acum, ci s-a reactivat. Biserica nu a fost desfiinţată vreodată, ci nu a avut putere şi condiţii să funcţioneze.
Totuşi, a rămas cenuşa aceea cu câteva flăcări care au tot mocnit, menţinând vie credinţa şi dorinţa de mărturisire.
Biserica este stâlpul principal şi coloana unui popor care păstrează identitatea naţională şi credinţa neamului. De aceea s-a tot lovit în Biserică, dar noi ne luptăm ca acest lucru să nu se mai întâmple, ne luptăm să nu ne mai rupă nimeni de credinţa noastră strămoşească, de ţara-mamă şi de Biserica neamului, rămânând totodată cetățeni loiali ai statului nostru în care trăim, statului sârb.