Bocancii

Îmi adusese tata o pereche nouă-nouță de bocanci de la oraș. Era înainte de Moș Nicolae, dar el mi-i adusese fiindcă se rupseseră cei vechi și nu mai aveam cu ce să merg la școală.
De la Moș nu primisem niciodată nimic. Am zis însă că, de data aceasta, având niște încălțări atât de noi, o să fie altfel. Așa că am scos de seara bocancii afară la prag, iar a doua zi m-am sculat cu noaptea în cap, ca să văd dacă mi-a adus Moșul ceva.

Am înlemnit de uimire.

În compensație parcă la toți anii în care uitase să intre în curtea noastră, Moșul îmi lăsase în încălțări cel mai grozav dar cu putință. Bocancii mei erau plini de zăpadă. Darul primit de la Moș era ninsoarea ce căzuse peste noapte. Mai bine zis faptul că ninsoarea venise încălțată în bocancii mei și că umblase, așa încălțată cu ei, prin tot satul. Fiindcă era, cât vedeai cu ochii, pământul alb peste tot.

Înghețaseră bocnă. De bocanci vorbesc, așa că i-am dus în casă și i-am așezat lângă sobă, să se încălzească. Aveam de ce să fiu mândru de ei. Zăpada ce-mi folosise bocancii era prima din iarna aceea. Și să vezi potriveală: purtam același număr la picior!

Mă gândeam s-o poftesc și pe ea înăuntru. Despre zăpadă zic. Căci eram un fel de rude. Nu cred însă că i-ar fi plăcut să stea cu spinarea rezemată de sobă. Mai cu seamă că era foarte fierbinte. Soba, vreau să spun. M-am mulțumit până la urmă cu părul alb al bunicului. Doar că, în loc de ninsoarea ce ne troienise curtea, intrase în odaie, așezându-se lângă sobă, o ninsoare mai mică.

Dar bucuria mea era la fel de mare. Văzând-o înăuntru, era ca și cum ninsoarea cealaltă, de afară, nu mai umbla prin lume desculță.

Niciodată n-am primit de Sfântul Nicolae vreun dar mai frumos ca atunci!