Bogăţia putredă

Pentru a exprima ideea de (om) „foarte bogat“, în limba română există sintagma putred de bogat, o asociaţie de cuvinte care şochează: oare în ce fel noţiunea de „intrat în putrefacţie, descompus“ a fost raportată la omul ce dispune de mijloace materiale impresionante, cu mulţi bani? Oare ce fel de bunuri au fost avute în vedere pentru a formula acest superlativ? Un sondaj ad-hoc printre studenţi, modelaţi de formele mentale strict contemporane, relevă o motivaţie pe măsura zilelor noastre: „se potriveşte unui corupt, cu venituri ilicite“; „un mafiot“ etc.

Sintagma este bogat ilustrată cu exemple în Dicţionarul Academiei (DLR, VIII/5, 1984), prin citate de la Anton Pann până la G. Călinescu, iar contextele prezintă optica aprecierii etice, în ciuda unei aparente contradicţii: putredul exală mirosurile respingătoare ale organicului intrat în descompunere, iar despre bani s-a spus doar (şi se spune) că… n-ar avea miros! Pentru apariţia metaforei în discuţie trebuie să ne întoarcem la timpuri în care averea era reprezentată de bunuri depozitate, supuse putreziciunii: textile şi haine, alimente (cereale, fructe); a bătut la ochi, prin urmare, nu numai posedarea (sfidătoare!) a unor cantităţi însemnate de astfel de bunuri, ci şi lipsa bunăvoinţei şi a înţelepciunii posesorilor de a le distribui celor neavuţi, zgârcenia şi răutatea lor (când încă nu se inventaseră „soldurile“). Cea mai bună dovadă o constituie apariţia adjectivului alături de substantivul bogăţie, ca şi a verbului (a) putrezi realizând actul predicaţiei cu referire la acest termen, ca în traducerile tipărite de Diaconul Coresi („pentru strânsoarea bogăţiei putrede“) sau în alte texte religioase: „Bogătatea voastră putrezi şi veşmintele voastre“ (Codicele voroneţean), adică „Bogăţia voastră au putrezit şi hainele voastre moliile au mâncat“ (text din 1678). La astfel de agoniseli „zăcute“, prost administrate şi supuse deprecierii se asociază, eventual, banii îngropaţi, la care s-ar părea că se referă Mitropolitul Varlaam: „Avuţia de nu o fură furii sau de nu rugineşte şi de nu putrezeşte, totuşi vine moartea şi rămâne altora“. Iar îndemnul bisericii creştine, cu referinţe similare, este spre adunarea comorii în cer, „unde viermii nu o răzbesc, nice putrezeşte“ (toate citatele după DLR). O dată asociaţi cei doi termeni din titlu, cariera adjectivului este asigurată, în general în acelaşi sens; numai incidental calificarea este lipsită de conotaţia depreciativă: de exemplu, în enunţul „Baia (â mina) e bună, putredă, păcat că n-o lucrăm“ (DLR) se subliniază numai bogăţia. Dar, în limbajul curent, persistă interpretarea din perspectivă etică; iată o consideraţie a unui contemporan, de pe blog: „pentru ca un singur om să fie putred de bogat, vo câteva zeci de mii trebuie să facă foamea“. Şi nici o admiraţie în formularea titlului unui articol de ziar: „Putred de bogat, a luat şi bani la loto“ (în Anglia, un astfel de câştig, fabulos, a revenit unui multimilionar!). Ideea este astfel exprimată, cu „glas de durere“, de B.P. Mumuleanu: „Ce vită, ce dobitoc,/ Omul bogat cu noroc“ (Bogatul mojâc). Deşi există formule în care este de presupus un calc, o traducere după construcţii din limbi străine, exprimarea curentă a ideii de superlativ prin putred de bogat (au fost notate şi sintagmele putred de gras şi putred de beat!) ne dă dreptul să ne gândim la o creaţie spontană, ironică, mai ales dacă avem în vedere prezenţa lichidelor în acţiunea de descompunere a substanţelor organice: „Toamna asta udă, mai putredă ca cele ce s-au dus“ scria Bacovia (Nervi de toamnă). Însăşi o ploaie măruntă, cu asupră de măsură, printr-un enunţ ce atrage atenţia asupra cauzei prin efect, a fost numită o ploaie… putredă.