Bolile ne îndreaptă spre credinţă

Patul de spital aduce de multe ori reconcilierea dintre trup şi suflet. Exemple avem de la Spitalul "Sfântul Ioan", împărtăşite nouă de către preotul de caritate Cosmin Cristian Theodorescu-Posea. Când boala pune stăpânire pe trupul omului, acesta umblă ca furnica după vindecare. Din păcate, de multe ori omul se preocupă de vindecare doar când vine vorba de trupul cel stricăcios. Sufletul însă îl aflăm de multe ori ponosit şi împovărat de griji şi păcate.

Dacă te internezi într-un spital care are nume de sfânt... oare te faci bine mai repede? Sfinţii se împacă oare cu medicina? Se împacă. Chiar foarte bine. La Spitalul Clinic de Urgenţă "Sfântul Ioan" din Bucureşti oamenii vin uneori când moartea aproape că i-a îmbrăţişat. Alteori, vin mai devreme şi şansele lor de a apuca şi ziua de mâine sunt mult mai mari. Pe acest fond al nesiguranţei privind propria viaţă sau viaţa celor dragi, atunci când vorbim de rudele celor aflaţi în nevoinţă, aproape că nu există caz în care cei direct implicaţi nu s-au apropiat de Domnul. Cerând o minune, cerând mila cerească, se prea poate ca ei să fie de fapt chiar "minunea" cerută. Căci ce poate fi până la urmă transformarea, pe cât posibil, a unui om care a avut prea puţin sau deloc legături cu biserica? Am putea spune chiar că Dumnezeu îi dă omului "minunile" care îi sunt de folos cu adevărat, nu neapărat pe cele pe care le cere. De pază bolnavilor Părintele Theodorescu vorbeşte despre misiunea sa în Spitalul "Sf. Ioan", deschis, dar evitând în acelaşi timp lauda de sine. Despre "cazurile speciale" sau "minunile din spital", după cum li se mai poate spune, preotul vorbeşte cu o oarecare stricteţe a cuvintelor. În minte îmi vine o idee. "Minunile trebuie pur şi simplu să se întâmple, nu neapărat să fie povestite". Ideea stăruie. Oare chiar putem înţelege noi care sunt minunile de fapt? "Cazurile deosebite ar fi, în primul rând, cele în care prin noi, ca slujitori ai Domnului Hristos, dar şi prin păstoriţii noştri, dragostea lui Dumnezeu devine transparentă şi lucrătoare spre mântuire în sufletele tuturor; acestea ar fi cazurile în care vidul sufletesc dintre oameni se umple fiind înlocuit de sentimentul de frăţietate şi de solidaritate, ce poate nu doar să ne unească, ci şi să ne susţină şi să ne întărească reciproc. Astfel, am putea defini un caz special un caz în care am reuşit să stabilim cu păstoriţii noştri o legătură sufletească aparte, în care este prezentă şi lucrătoare iubirea lui Dumnezeu şi care nu rămâne fără urmări ziditoare; un caz în care am putea spune, ca Sfântul Apostol Pavel: "Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii". Bineînţeles că nu putem avea certitudinea mântuirii celor pentru care am mijlocit înaintea lui Dumnezeu sau a celor pe care i-am ajutat să se întoarcă la Hristos şi să sporească în comuniunea cu El prin Sfintele Taine ale Spovedaniei, Împărtăşaniei şi Sfântului Maslu, dar avem nădejdea mântuirii lor. Cazuri speciale le-aş vedea, aşadar, nu atât pe cele care doar ne impresionează afectiv, prin încărcătura lor emoţională, cât pe acelea care ne ajută să descoperim lucrarea lui Dumnezeu în noi, cu noi şi prin noi, spre slava Sa şi a noastră mântuire". Durerea trage tighel între oameni Drumul spre minuni ori spre reuşita pastoraţiei este unul plin de obstacole pentru preoţii de caritate din spitale. Motive sunt destule şi, din păcate, majoritatea sunt artificiale, create de om. "Activitatea preotului de caritate într-un spital, deşi din anumite puncte de vedere poate părea mai simplă ori mai uşoară decât cea a preotului de parohie, este de multe ori mai complexă şi mai solicitantă din mai multe motive. Sunt nenumărate suferinţele la care este părtaş, şi nu doar cele ale bolnavilor, ci şi ale membrilor familiilor acestora". Alteori, preotul de spital are parte de o atitudine ostilă faţă din partea celor cărora ar trebui să le aducă un sprijin, un suport moral. Nu lipseşte nici atitutudinea ostilă faţă de Dumnezeu, ori faţă de Spovedanie şi Împărtăşanie. De multe ori, mai spune părintele Cosmin, "se poate observa depersonalizarea actului medical, superficializarea şi sărăcirea relaţiilor interumane dintre toţi cei implicaţi în diferite acte medicale, de la o banală injecţie sau perfuzie, până la operaţii complicate sau tratamentele îndelungate. Sintetizând, preotul de caritate este chemat să depună mărturie despre iubirea lui Dumnezeu prin viaţa sa de dăruire, dar şi prin cuvântul său de mângâiere, de învăţătură, de încurajare sau, uneori, chiar şi printr-o blândă mustrare". Cazuri speciale La Spitalul "Sf. Ioan", zilele înseamnă până la urmă, pentru unii oameni, zile de "minuni". Părintele Theodorescu ne-a povestit câteva cazuri aparte de pastoraţie. "Un bolnav, socotit iniţial ca fiind în moarte cerebrală, şi-a revenit ca urmare a rugăciunilor stăruitoare ale soţiei sale. Astfel, bolnavul a putut primi Sfintele Taine. Altădată, un bolnav s-a însănătoşit în urma credinţei soţiei, care s-a rugat mult la căpătâiul lui, dar şi în biserică, după ce acesta suferise o operaţie foarte complicată şi foarte riscantă. În biserica spitalului s-au spovedit amândoi, pentru prima dată în viaţa lor". Cazuri deosebite sunt însă şi cele care nu au neapărat un final, să spunem, fericit. "Am avut colegi din personalul medical care au răposat fără să fi fost spovediţi şi împărtăşiţi. O creştină a preferat să fie abandonată de familie în spital, decât să-şi părăsească credinţa ortodoxă". În loc de concluzii, părintele Theodorescu preferă să vorbească despre iubirea Domnului: "Acestea sunt doar câteva dintre multele cazuri care m-au marcat sufleteşte. Ele sunt vii în amintirea mea, aşa cum vii sunt în inima mea şi toţi cei pe care am avut bucuria să-i cunosc şi să-i ajut, sper, nu doar după umila mea putinţă şi sărăcăcioasa mea ştiinţă, ci după mila şi darul Bunului Dumnezeu, Care pe toţi ne iubeşte şi Care nu are pe nimeni de pierdut..." ▲ Purtarea de grijă a lui Dumnezeu "Dificultatea slujirii preotului de caritate rezultă din faptul că mediul şi împrejurările în care el îşi desfăşoară activitatea sunt adeseori prea puţin prielnice pentru creştinii noştri căldicei, pentru ca ei să poată simţi iubirea lui Dumnezeu. Şi nu doar cei bolnavi au nevoie să o simtă, pentru a putea vedea în boală purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care şi pe cele rele le poate întoarce spre bine, ci toţi cei aflaţi în jurul bolnavului au aceeaşi acută nevoie să simtă iubirea divină faţă de ei, pentru a-i îngriji pe cei suferinzi cu aceeaşi neîmpuţinată iubire", spune părintele Cosmin Cristian Theodorescu-Posea. ▲"Doctorii nu intră în operaţie până nu se închină" În bisericuţa de lemn de la Spitalul "Sf. Ioan", părintele Theodorescu şi-a găsit un ajutor de vază. Doamna Clementina. De 10 ani îl ajută pe părinte la biserică. Vorbeşte blând, potrivindu-şi cuvintele cu atenţie. Ştie şi ea de minunile petrecute la spital. I-a văzut doar de atâtea ori pe suferinzi şi pe rudele lor rugându-se fierbinte în biserică. L-a văzut pe părintele Cosmin slujind şi, mai ales, i-a văzut venind bucuroşi la biserică pe cei cărora medicii nu le mai dădeau nici o şansă de vindecare, venind pentru a aduce o rugă de mulţumire Lecuitorului lor, Dumnezeu. "Oamenii au boli diferite. Au şi murit dintre ei. Am văzut destui oameni are au venit aici, s-au rugat şi s-au făcut bine. A venit aici la biserică să se roage o doamnă din Orşova al cărei soţ era grav bolnav. Avea pancreatită. A stat vreo trei luni şi ceva internat aici. Operat, tratat. Ea venea zi de zi şi se ruga. Prin rugăciunile ei, el s-a făcut bine. Eu cred că rugăciunile i-au ajutat. Cine vine aici nu vine neapărat să vadă biserica, vin să se roage de sănătate, pentru viaţa lor. Aici ajută şi doctorul, ajută şi părintele..."