Sfânta Lucia: opt veacuri de lumină în inima Veneției

Sfânta Lucia este poate una dintre cele mai cunoscute sfinte din Italia și asta nu doar datorită gării venețiene care îi poartă numele. Puțini știu însă că martira din Siracuza vindecă nu doar afecțiuni oftalmologice, ci și ginecologice. Povestea vieții și martiriului ei a impresionat generații de artiști care au pictat portretul muceniței. Astăzi, povestea ei leagă istorii, secole și orașe mari ale lumii creștine. 

Una dintre cele mai renumite gări din lume, Gara Santa Lucia din Veneția, duce mai departe tradiția de venerare a unei sfinte care, în perioada medievală, avea recu­noaștere internațională. Născută la sfârșitul secolului al III-lea, Sfânta Lucia a trăit în Siracuza, în sudul Cataniei. Deși considerată martiră, a trăit pe buza istorică ce a despărțit perioada de prigoană a creștinismului din vremea lui Maximian și preluarea imperiului de către noul împărat Constantin. Sinaxarul ortodox nu precizează data nașterii sale, însă martirologiile romane mențio­nează anul 301 ca moment al începerii activității ei misionare. Cronologia capătă coerență dacă ținem seama că martiriul ei are loc curând după anunțarea morții lui Maximian, în 310.

La mormântul Sfintei Agata: începutul unei chemări

Detaliile vieții sfintei se aseamănă cu cele ale multor martire din vremea prigoanelor cumplite. Nu pentru că ar fi simple repetiții. Ci pentru că arată cât de puternic atrăgea credința inimile tinere în timpul când creștinismul își făcea loc în lume. Martirologiile precizează că sfânta provenea dintr-o familie bogată și probabil creștină. Mențiunile nu sunt clare în acest sens, dar se deduce din context, de vreme ce mama acesteia, Evtihia, acceptă să meargă împreună cu ea în pelerinaj pentru a se închina Sfintei Agata de Catania. Să fi fost poate 5 februarie, ziua de pomenire a muceniței Agata, când după slujbă, Lucia și Evtihia se opresc pentru a se ruga la mormântul acesteia. Sinaxarul amin­tește că mama Luciei suferea de foarte mulți ani de scurgere de sânge și că, asemenea femeii din Evanghelie, încercase orice leac oferit de știința vremii. E greu de imaginat câtă suferință purta această femeie într-o astfel de epocă. Și totuși, un detaliu iese în evidență: tânăra Lucia își îndeamnă mama să caute ajutorul Sfintei Agata, cerând vindecare prin mijlocirea ei. Cele două ațipesc lângă mormânt, iar Lucia visează că mucenița de la care tocmai ceruseră ajutorul o mustră: „Sora mea, Lucia, fecioara Domnului, pentru ce ceri de la mine ceea ce singură poți îndată să dai? Căci credința ta ajută mamei tale și, iată, s-a făcut sănătoasă! Și precum prin mine se slăvește cetatea Catania, așa și prin tine se va slăvi și împodobi cetatea Siracuzei, pentru că ai gătit sălășluire bine primită lui Hristos întru a ta feciorie”. Acest episod dă curaj tinerei Lucia să trăiască și mai profund cre­dința creștină. Pentru că fusese promisă în logodnă de la o vârstă fragedă, așa cum era obiceiul în familiile bogate ale vremii, are imboldul de a desface această legătură. Nu spune însă nimic tânărului căruia îi fusese promisă, dar, cu acordul mamei, începe să vândă proprie­tățile familiei și împarte bogățiile săracilor. Sinaxarul precizează că activitatea de caritate a sfintei a durat vreo trei ani. Este de înțeles că sfânta nu a vândut „satele, podoabele cele de mult preț și mărgăritarele” continuu, timp de trei ani, ci mai degrabă că a fost un act desfășurat cu discreție. Cu toate acestea, tânărul cu care era logodită află că Lucia înstrăinează averea și, ­neavând curaj să o înfrunte, caută să afle mai multe informații de la doica acesteia. Ca orice angajat loial, doica îl liniștește pe tânăr, punând toate faptele în lumina unei tranzacții imobiliare: „Logodnica ta a aflat că se vinde o moștenire, al cărei preț este de o mie de galbeni și mai mult; și, vrând a o cumpăra pe aceea pentru tine, vinde asemenea lucruri ca să adune banii aceia”, precizează sinaxarul.

Un martiriu la răscruce de epoci

Realitatea iese în scurt timp la iveală și tânăra Lucia își măr­tu­­risește credința. De aici, povestea ia cursul pe care orice creștin îl poate recunoaște, căci de-a ­lungul deceniilor de prigoană creștină s-a repetat. Fata este târâtă la guvernatorul cetății tocmai de către cel care pretindea că o iubește. Este amenin­țată și bătută, însă nu se descurajează. Ba, mai mult, are un dialog aprins în care continuă să-l confrunte pe guvernator. La fiecare pas și cu fiecare cuvânt, Lucia își mărturisește credința. Nu o sperie nici amenințarea că va fi dusă la o casă de desfrânare pentru a fi batjocorită. Martirologiul descrie cu lux de amănunte stră­duința torționarilor de a târî efectiv tânăra spre locul unde i se pregătea batjocorirea. Deși se adună o mână de bărbați pu­ternici în jurul fetei, nu reu­șesc să o urnească din loc. Nu sunt ușor de reconstituit cu mintea zilelor noastre pătimirile cumplite prin care a trecut Sfânta Lucia. Așa cum descrie sinaxarul, execuția acesteia este publică, iar rana provocată de sabie avea să-i aducă sfârșitul. Însă tânăra nu moare imediat - și poate că acest detaliu este unul dintre cele mai importante din viața ei. ­Aflată pe muchia dintre viață și moarte, Lucia primește înștiin­țare de sus că împăratul Maximian a murit, iar Dioclețian s-a retras. „Și precum cetatea Cataniei are mijlocitoare către Dumnezeu pe sora mea, Sfânta Agata, așa și pe mine să mă știți ca trimisă de la Dumnezeu cetății acesteia; însă numai dacă veți face voia Lui și veți primi credința Lui”, sunt ultimele cuvinte ale Luciei către locuitorii Siracuzei. Aceste cuvinte nu trebuie citite ca un raport politic, ci ca o lumină profetică. Hagiografia nu urmă­rește exactitatea cronicilor, ci adevărul interior al momentului.

În clipa aceea, Lucia nu anunța o știre, ci o biruință. Vorbea despre sfârșitul prigoanei ca despre un fapt deja împlinit în planul lui Dumnezeu. Pentru cei care o ascultau, mesajul ei ­este limpede: persecutorii nu vor dăinui, iar credința nu va fi înăbușită. Astfel, ultimele ei clipe devin un act de profeție. În fața sabiei, Lucia vede deja răsăritul unei alte epoci - una în care creștinii nu vor mai fi fugăriți. Prin această notă profetică, viața ei se leagă firesc de viața Sfintei Agata, ocrotitoarea Cataniei: amândouă devin pentru cetate semne de speranță în mijlocul furtunii.

Călătoria moaștelor: Siracuza - Bizanț - Veneția

În Siracuza, cultul Sfintei ­Lucia capătă devreme o anume amploare. Numele ei trece repede dincolo de țărmurile Siciliei și străbate lumea creștină ca o lumină trimisă între popoare. Atât de puternic este ecoul martiriului ei, încât până și în insulele nordului, unde ținutul era încă în mare parte păgân, apar urme timpurii ale cinstirii ei. În secolul al VIII-lea, în Marea Britanie existau deja două biserici dedicate tinerei martire din Siracuza - un detaliu care arată cât de departe a ajuns vestea vieții ei și cât de adânc a pătruns în memoria primelor comunități creștine. În secolul al XI-lea, o altă pagină a istoriei muceniței Lucia este scrisă de Bizanț. În anul 1039, generalul Georgios Maniakes intră în Siracuza în numele împăratului Mihail al IV-lea. Campania nu aduce doar eliberarea de stăpânirea musulmană, ci și o decizie care va schimba locul venerării sfintei. Mormântul ei este deschis, iar moaștele - considerate de sicilieni comoara cea mai de preț a orașului - sunt luate și trimise la Constantinopol. Pentru bizantini, astfel de relicve nu erau simple obiecte sacre, ci semne ale prezenței divine în viața imperiului. Timp de mai bine de un secol, moaștele Sfintei Lucia sunt cinstite în cetatea împăraților romani din răsărit, până când furtuna cruciaților din 1204 avea să le poarte mai departe, spre lagunele Veneției.

În secolul al XIX-lea, Veneția trăiește un alt moment de răscruce. Orașul se afla atunci sub dominație austriacă, iar imperiul decide modernizarea lagunei printr-o legătură feroviară cu continentul. Între 1861 și 1863, austriecii demolează vechea Biserică „Santa Lucia” - locul unde fusese odinioară păstrat relicvarul - pentru a ridica pe același amplasament gara Veneției. Moaștele sfintei sunt mutate cu grijă în Biserica „San Geremia”, aflată în apropiere, acolo unde pot fi cinstite și astăzi. Chiar dacă vechiul lăcaș a dispărut, numele lui nu s-a pierdut. Noua gară, ridicată pe locul bisericii demolate, avea să poarte pentru totdeauna numele Sfintei Lucia, păstrând astfel amintirea celei care a dat cândva lumină acestui colț de lagună.

Puterea unei imagini: Lucia în Renaștere și Baroc

În Evul Mediu târziu, numele Sfintei Lucia intră într-o filiație simbolică ce amintește de vechea tradiție grecească a Sfintei Paraschevi, cunoscută pentru vindecările de boli de ochi. În iconografia ortodoxă, mucenița Paraschevi este înfățișată adesea ținând o tipsie cu doi ochi - amintire a vindecării miraculoase dăruite unui împărat orb, o imagine care a devenit semnul ei distinctiv. Sfânta Lucia însă nu preia acest atribut decât târziu. Primele reprezentări ale ei sunt simple și lineare: o lampă, o sabie, ramura de finic. Abia în Evul ­Mediu târziu apare asocierea ei cu vindecarea vederii, mai întâi în însemnări locale, apoi în pictură, unde motivul ochilor pe tipsie devine un semn al „luminii recâș­tigate”. Când această iconografie se fixează, Lucia devine pentru Renaștere un model clasic. Artiștii o caută pentru contrastul dintre fragilitatea tinerei martire și puterea luminii pe care o poartă. Caravaggio o pictează într-o ­monumentalitate tulburătoare în „Înmormântarea Sfintei Lucia”, lucrată la Siracuza. Carlo Crivelli și Francesco del Cossa o reprezintă cu o delicatețe aproape sculpturală, cu ochii-podoabă deveniți atributul ei. Mai târziu, Zurbarán îi dă o gravitate aristocratică, transpunând episodul martiriului într-o tăcere solemnă. Pentru acești mari pictori, Lucia devine nu doar o sfântă, ci un limbaj vizual: o tânără care ține în mâini vederea lumii. De aceea, în epocile Renașterii și Barocului, ea devine o sursă constantă de inspirație - un chip prin care arta poate vorbi despre lumină și curaj.

O sfântă aproape de oameni

Astăzi, Sfânta Lucia continuă să adune pelerini în Veneția. Moaștele ei, așezate în absida stângă a bisericii, spun încă povestea tinerei din Siracuza care și-a mărturisit credința în vremea celei mai crude prigoane. Biserica Sfântului Ieremia are o somptuozitate venețiană firească, însă într-un colț smerit, într-o raclă de sticlă, tânăra martiră continuă să vindece și să aline pe cei care îi cer ajutorul. Spre deosebire de mulți sfinți cu moaște întregi - și Veneția are, într-adevăr, un număr impresionant - așezați în nișe înalte și greu accesibile, Sfânta Lucia rămâne aproape de oameni. Racla ei este coborâtă, la îndemâna celor care vin să se roage. Câteva trepte au fost construite pentru ca pelerinii să se poată apropia de raclă, să o atingă, să se roage în liniște. Întâlnirea devine, astfel, personală. Atât de personală, încât ai putea spune că se repetă acea scenă veche: momentul în care Lucia, pe vremea când era doar o fată, s-a închinat împreună cu mama ei la mormântul Sfintei Agata. Un gest simplu, repetat peste veacuri, care leagă Siracuza de laguna Veneției prin aceeași lumină și aceeași credință. În apropierea moaștelor se află o încăpere mică. Într-un dulap cu vitrină sunt expuse mărturiile vindecărilor: zeci de tamata, plăcuțe votive cu ochi, atârnate în semn de recunoștință pentru ajutorul primit. Acolo am întâlnit-o și pe Mirela, o tânără româncă stabilită la Torino. Venise la Sfânta Lucia cu jumătate de an în urmă, purtând povara unei afecțiuni ginecologice. A cumpărat o eșarfă, a atins-o de raclă și, întoarsă acasă, a continuat să-i citească acatistul în fiecare zi. Acum trei săptămâni revenise pentru a mulțumi. Vindecarea se produsese fără nici un tratament medicamentos. „Aflasem de sfântă de la o prietenă care trecuse printr-o experiență asemănătoare”, mi-a spus ea cu o emoție abia stăpânită. „Din cauza unei afecțiuni ginecologice nu putea avea copii. S-a rugat mult la Sfânta Lucia și nu doar că s-a vindecat fără operație, dar a și rămas însărcinată. M-am gândit că nu am nimic de pierdut, așa că am urcat în tren și am venit să cer ajutor. Nici acum nu-mi vine să cred cât de repede s-a risipit totul. Noi, românii care trăim în Italia, avem o mare binecuvântare prin prezența atâtor sfinți care lucrează pentru noi.” Am rămas împreună câteva clipe în fața raclei, apoi Mirela m-a invitat la o cafea - un gest simplu, făcut ca semn de recunoștință pentru sfântă și pentru întâlnirea aceea neașteptată, ivită chiar în lumina Sfintei Lucia.