Bolile și vindecarea, suferința și mântuirea
Dumnezeu l-a creat pe om din iubire, ca omul să se împărtășească veșnic de iubirea Lui. La început, toate au fost create „bune foarte” și nici o făptură nu cunoștea stricăciunea. Dar, după ce primii oameni au căzut în păcat, călcând porunca lui Dumnezeu, întreaga făptură a fost înjugată cu suferința, cu bolile și cu moartea. Și pentru că toate aceste stricăciuni au apărut în urma păcatului, Cuviosul Nil Ascetul ne spune că „boala este o stare contrară firii”, nefirească sau anormală. Născute de păcat și unite cu acesta, toate suferințele, boala și moartea nu vor putea fi biruite în chip desăvârșit decât după sfârșitul lumii acesteia, în Împărăția lui Dumnezeu, unde nu există „nici plângere, nici strigăt, nici durere” (Apocalipsă 21, 4).
Din viața omului pe acest pământ nu pot lipsi „spinii” durerilor, cum învață Cuviosul Efrem Filotheitul: „Din clipa în care am căzut din adevărata fericire, viața omului este o mucenicie, în care seceră roada neascultării, potrivit celor spuse: Spini și pălămidă va răsări ție pământul (Facere 3, 18), încă și pământul inimii. Cum vom cunoaște că suntem surghiuniți, dacă nu prin necazuri și suferințe?” (Arhim. Efrem Filotheitul, Povețe părintești, Editura Evanghelismos, București, 2015, p. 37). În lumea aceasta, care își păstrează încă mult din frumusețea și bunătatea ei, omul rabdă spinii depărtării lui de Dumnezeu, căutând tămăduirea și odihna, ca într-un spital duhovnicesc. Prin urmare, toate suferințele prin care trece omul nu sunt altceva decât medicamente sau leacuri amare, cum învață Sfinții Părinți.
Calea către Împărăția lui Dumnezeu este îngustă și aspră
Domnul Iisus Hristos arată cu însăși viața Sa că „strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7, 14). Calea mântuirii este strâns unită cu calea suferinței, iar pe această cale aspră au mers toți sfinții, cum arată Sfântul Paisie Velicicovski: „Nu este cu putință să mergem pe calea cea dreaptă și să nu întâlnim necazuri, să nu cădem cu trupul în vreo boală sau să nu avem vreo suferință, să fim cu trupul mereu sănătos. Dacă voim, însă, să viețuim cu fapte bune, apoi să voim a umbla și pe calea Părinților. Nu e cu putință a ne apropia de Hristos fără suferință, iar cine leapădă suferința, acela leapădă și mântuirea” (Sfântul Paisie Velicicovski, Crinii țarinii, Editura Anastasia, București, 1996, p. 19). În boli și necazuri sfinții vedeau chiar semnele apropierii lor de Împărăția cerească, precum învață Sfântul Isaac Sirul: „Când afli pace neschimbată în calea ta, teme-te, pentru că ești departe de cărarea pe care pășesc picioarele obosite ale sfinților. Căci cu cât pășești mai sigur pe calea ce duce spre cetatea Împărăției și te apropii de cetatea lui Dumnezeu, cu atât să ai mai mult ca semn tăria necazurilor ce te întâmpină” (Sfântul Isaac Sirul, Capete despre nevoință, XLVI, în Filocalia 10, p. 216). Suferința nu poate lipsi din viața omului, fie când ea vine ca urmare a păcatelor omului, fie când face parte din tainica pedagogie a Iubitorului de oameni Dumnezeu. În orice caz, prin harul lui Dumnezeu durerile omului se prefac în trepte pe calea mântuirii, cum scrie Apostolul Pavel: „Prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22). Și nu doar calea mântuirii este presărată cu dureri, ci oricare alta din lumea aceasta, cum observă sociologul Ernest Bernea: „Nu există om, la orice treaptă s-ar afla, fără să dea tribut suferinţei” (Ernest Bernea, Îndemn la simplitate. Cel ce urcă muntele. Treptele bucuriei, Editura Predania, București, 2011, p. 91).
Suferința omului este ascunsă în iubirea lui Dumnezeu
Deși nu poate fi înțeles în mod deplin în viața aceasta, rostul suferințelor omului trebuie căutat în taina iubirii lui Dumnezeu. În același fel, tocmai suferința pătimită de Fiul lui Dumnezeu pe Golgota descoperă mai bine lumii iubirea necuprinsă a lui Dumnezeu față de neamul omenesc. Dumnezeu nu vrea suferința omului, ci din contră, vrea fericirea și mântuirea lui, cum Însuși spune: „Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este de adevărat că Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu” (Iezechiel 30, 11). Întruparea Fiului lui Dumnezeu și mântuirea adusă de El prin Jertfa Sa pe Cruce pot constitui cel mai bun început în căutarea și înțelegerea sensului suferinței și al bolilor omului în viața aceasta. Binele care se naște din suferință este exprimat de Biserică într-o cântare din slujba Utreniei, astfel: „Iată, a venit prin Cruce, bucurie la toată lumea!”. În mod tainic și paradoxal, suferința și bolile îi aduc omului un mare folos duhovnicesc, prin pocăință, prin smerenie și prin despătimire.
De ce îngăduie Dumnezeu suferința omului?
Întrebarea aceasta îi frământă pe mulți, dar răspunsul nu este întotdeauna pe măsura omului. Iar aceasta, pentru că nu întotdeauna boala este în mod direct urmarea păcatului, cum spune Mântuitorul Hristos la vindecarea orbului din naștere (Ioan 9, 3), ci de multe ori boala face parte dintr-o tainică pedagogie a lui Dumnezeu, manifestată când ca o piedică pentru cei care ar putea să se piardă prin păcate, când ca un îndemn spre desăvârșire, când ca o păzire a smereniei. De aceea, omul trebuie să aibă încredere în Dumnezeu, precum învață Cuviosul Efrem Filotheitul: „Dacă Dumnezeu vrea să suferim, înseamnă că are un scop mântuitor, pe care noi, cei pământești, nu putem să-l vedem cu ochi prorocești de mai înainte” (Arhim. Efrem Filotheitul, Povețe părintești, p. 62). La fel învață și Cuviosul Dorotei: „Așa a știut Dumnezeu că e de folos sufletului meu și de aceea s-a și întâmplat. Nu e nimic din cele pe care le face Dumnezeu care să nu fie bun. Toate sunt bune foarte. Deci nimeni nu trebuie să se întristeze pentru ceea ce se întâmplă. Ci pe toate să le pună pe seama purtării de grijă a lui Dumnezeu și să se odihnească în acest gând” (Ava Dorotei, Diferite învățături de suflet folositoare, XII, 1, în Filocalia 9, p. 557). Omul nu este în stare să facă întotdeauna diferența între bine și rău, cum arată un teolog anglican: „Dacă Dumnezeu este mai înțelept decât noi, judecata Lui trebuie să fie în multe privințe diferită de a noastră și nu în ultimul rând în privința binelui și a răului. Ceea ce nouă ni se pare bun s-ar putea să nu fie bun și în ochii Lui, iar ceea ce nouă ni se pare rău, să nu fie rău” (C. S. Lewis, Despre minuni. Cele patru iubiri. Problema durerii, Editura Humanitas, București, 2012, p. 379). Spre exemplu, tocmai în cuptorul suferințelor mulți au pus început mântuirii.
Tot răul, spre bine!
Proverbul românesc „Tot răul, spre bine!” exprimă o taină pe care mintea omului nu o poate cunoaște. În schimb, fiecare om poate trăi cu adevărat acest paradox, dacă ia aminte la sine însuși. Spre exemplu, despre binele care se naște din boli și din greutățile vieții, Cuviosul Efrem Filotheitul spune: „Cel mai puternic leac pentru sănătatea sufletească este boala trupului”, căci „toate cele ce aduc întristare ne sunt trimise, fără nici o îndoială, pentru tămăduirea sufletului nostru bolnav, ca prin necazuri să arunce afară otrava iubirii de plăceri și a tot felul de patimi” (Arhim. Efrem Filotheitul, Povețe părintești, pp. 55, 35). La fel învață și Sfântul Teofan de Niceea, spunând că bolile și necazurile „sunt medicamente care vindecă sufletul nostru și răutatea îndelungată ce se află înlăuntrul lui, deoarece au în ele amărăciunea și usturimea care pot da sufletului sănătate mai ușor decât celelalte mijloace” (Ierom. Grigorie, Bolile și credinciosul, Editura Evanghelismos, București, p. 20). Folosul dobândit din răbdarea bolilor este exprimat de Sfântul Paisie Aghioritul: „Sănătatea este un lucru mare, dar binele pe care îl pricinuieşte boala nu-l poate dărui sănătatea. Un bine duhovnicesc. Boala este o binefacere foarte mare... pentru că îl curăţă pe om de păcat şi de multe ori îi asigură chiar şi răsplată. Sufletul omului este ca aurul, iar boala este ca focul ce-l curăţă... Cu cât mai mult se chinuieşte omul de vreo boală, cu atât mai mult se curăţă şi se sfinţeşte, ajunge numai să facă răbdare şi s-o primească cu bucurie... Această înţelegere duhovnicească este iraţională pentru oamenii lumeşti... Atunci când omul este cu desăvârşire sănătos, nu este bine. Este mai bine să aibă ceva. Cât de mult m-am folosit eu din boală, nu m-am folosit din toată asceza pe care am făcut-o până astăzi” (Sfântul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Viața de familie, Editura Evanghelismos, 2003, pp. 226-229). Prin urmare, din cele grele și aspre se pot naște multe bunătăți duhovnicești.
(Pr. Iancu Dorin-Nifon, Seminarul Teologic Ortodox din Râmnicu Vâlcea)