Boţul de aur al prieteniei şi bunătăţii smerite

Un articol de: Grigore Ilisei - 21 Feb 2017

Era într-o seară de toamnă a anilor ‘70 din secolul trecut. La Copou, în casa înal­tă, cu o campanilă falnică, era cinstit cu vorbe de duh Mihai Sadoveanu. De la Bucureşti ve­niseră să ia parte la praznicul cuvintelor două distinse doamne. Una se numea Valeria Sadovea­nu şi era aici în largul ei, acasă la dânsa. Fusese o vreme, până la mutarea la Bucureşti a soţului ei, conu Mihai, stăpâna domeniului. Ei şi fratelui Constantin Mitru le datorăm rânduirea aşe­zământului sadovenian în conste­laţia de muzee literare a Iaşilor. 

După inaugurarea memorialului din anul centenarului, 1980, coana Valerica obişnuia să bată drum de câteva ori pe an la Iaşi şi să poposească în Copou. Intra cu sfială şi emoţie în odăile unde într-o bună zi uriaşul cu suflet de copil o descoperise într-o altă lumină pe colega de clasă de la Oltea a Profiriţei. Era o obişnuită a Sadovenilor şi din acea zi meşterul slovei văzuse în făptura ce abia se dezghioca spre viaţă pe viitoarea tovarăşă de drum. Urma să umple pustia ce se înstăpânise în sufletul scriitorului după moartea coanei Catincuţa. Se deschidea un nou şi fermecat capitol în existenţa lui Mihai Sadoveanu.

Celălalt oaspete bucureştean, doamna Lily Teodoreanu, se întorcea în Iaşi după un amar de vreme. Trăise aici momente sublime şi altele tragice. Se îndră­gostise de Ionel Teodoreanu, adică de „ursitul” ei, într-un chip aproape fantast, aşa cum îi pre­zisese ca într-un ghioc o evreică bătrână întâlnită la Chişinău în anii Primului Război. Luase drept o glumă spusele prezică­toarei, se amuzase copios, spre uimirea acesteia, care-i grăise cu gravitate şi siguranţă despre ceva ce se va petrece negreşit. Şi chiar aşa a fost. Un timp şi un loc al fericirii cu adevărat, ivit printr-un foarte bizar joc al dragostei şi întâmplării, cum rostea în aceeaşi vorbire chiar doamna Lily. Şi adăugase că nu mai călcase în Iaşi, nu cumva să risipească acea amintire ce era odorul cel de preţ al sufletului său, lovit atât de amarnic după război, odată cu dramatica comunizare a României.

Doamna Lily se întorsese la Iaşi ca pe un tărâm pierdut pentru totdeauna, tăinuit doar în inima ei cea bună şi iubitoare. Păşea ca într-un vis noctambulic. Îmi împărtăşise starea aceasta cu totul specială care o stăpânise la revenirea în Iaşi într-o convorbire spoveditoare: „Când am fost ultima oară umblam ca într-un vis încurcat. Unde era o stradă, parcă nu mai era aceea, casele pe care le ştiam nu mai existau. Piaţa Unirii cu desă­vârşire, casa în care am stat noi, în Buzdugan, ca şi întregul car­tier. Un foarte straniu sentiment am avut.”

În acele zile de neuitat ale toamnei anilor ‘70 din secolul 20, cele două doamne, cu care lega­sem o prietenie din cele înălţă­toare, mi-au făcut bucuria să-mi facă o vizită acasă, în apartamentul din Piaţa Unirii 5 scara B. Ne adunaserăm în sufrageria acelei mici locuinţe cu două ca­mere musafirii cei de seamă, Coana Valeria şi doamna Lily, eu şi soaţa mea Ecaterina şi prie­tenul nostru, poetul Nicolae Turtureanu. A fost una dintre me­morabilele seri ale vieţii mele. N-am simţit nici unul dintre cei prezenţi când a trecut timpul. Se săvârşea parcă un miracol. Odaia cam sufocantă de bloc se încărca de atmosfera de poveste a încăperilor din casa vagon în care doamna Lily mergea seară de seară cu felinarul aprins să-i facă o vizită domnului Ibrăi­leanu.
Doamna Lily povestea şi par­că dintr-odată nu mai eram în acea odaie de bloc din Piaţa Uni­rii. Pereţii pur şi simplu dispă­ruseră pe nesimţite. O luminiţă ardea într-un colţ. Chipurile noastre străluminau sub dansul acelei făclii ca de la un sfat de taină. Poetul Nicolae, cu barba lui de scrum, rostea din stihurile sale şi ne îndemna să aducem lemne, să facem focul, să ne ghi­cim în cafea şi să lăsăm purtaţi de mireasma unui crin imperial. Apoi s-a lăsat tăcerea şi ca peste nişte întinderi necu­prinse împă­răţea iar glas de povestaş, izvo­rând subţiratic, dar cuceritor, din trupul de statuetă de Tanagra, după descrierea Ibrăilea­nului. Vorba se torcea dulce cu arome de balsam şi încărcată de vrajă. Propoziţiile, înlănţuite în fraze nu prea întinse, aveau un firesc, o naturaleţe mângâietoa­re. Fără înflorituri de dragul înfloriturilor, zicerea curgea mus­tind de tâlcuri şi de trăiri mistuitoare, cu duh de evocare, ie­şind din contingentul obişnuit şi înveşmântându-se-n strai ca de sărbătoare. Istorisind întâmplări de demult, doamna Lily le scotea din tainiţa sufletului ei cel bun. Era însăşi viaţa ei, cu zilele şi anii de măreţie, dar şi de păti­mire. Rostea povestea cu arzân­dă pătimire, cu foc sacru. Ai fi stat s-asculţi până la capătul zilelor.

Noaptea se boltise înaltă. Luna începea să coboare pe pantele cerului. Stăteam ca orientalii sorbind poveştile celor „1001 de nopţi”. Farmecul povestirii ne subjuga. Dar la fel de atrăgătoare erau întâmplările evocate şi mai ales înţelesurile lor. Mă adăpam la acest izvor cu apa cea neînce­pută de ceva ani, din 1973, când Providenţa mi le scosese în cale pe aceste minunate făpturi, Valeria şi Lily. Eram fericit de fie­care dată când aveam norocul să le întâlnesc. Erau purtătoare ale unor zăcăminte tot mai rare în lumea de azi, cele ale prieteniei şi bunătăţii. Nu-mi închipuiam că fuseseră ferite în existenţa lor de răutatea omenească, că nu încercaseră dezamăgiri prici­nuite chiar de semeni cărora le făcuseră numai bine. Cu toate acestea, nu le-am auzit vorbind de rău pe cineva. De venea vorba de făptuiri din societate ce nu se cuveneau, reacţionau dojenind, dar cu o delicateţe ce tălmăcea în primul rând respectul de sine. Descifram asta de fiecare dată când stăteam la sfat cu doamna Lily. Exemplele ei erau grăitoare în cel mai înalt grad. Unul emblematic era cel al „Magului” Ibrăileanu, pe care, aşa cum mi-a mărturisit în interviul luat la Mănăstirea Văratec cu prilejul împlinirii celor 80 de ani de viaţă, în 1977, îl admira cu smerenie: „Domnul Ibrăileanu era extraordinar. El îi stimula pe toţi. Vorbea când şi când, numai. Era ceva minunat când vorbea el. Fiecare vroia să fie la înălţime. Să-l farmece pe Ibrăileanu (…) Da, şi reuşeau că era atâta bună­tate-n domnul Ibrăileanu, şi atâta bucurie pentru orice scânteiere: fără să vrea înfloreau oamenii-n jurul lui”.

Domnul Ibrăileanu trecuse de mult în lumea umbrelor, cea evo­cată de Ionel în cartea cu acest titlu. Dar el vieţuia la fel de viu în amintirea doamnei Lily şi ea ducea mai departe boţul de aur al prietenei şi bunătăţii
smerite.