„Bucură-te, floarea mărului, şi nu te speria de rod“

Un articol de: Monica Patriche - 15 Martie 2008

Apariţia cărţii Religie şi spirit a lui Lucian Blaga a iscat lungi polemici. Anume, i se reproşa lui Blaga de către teologi că nu gândeşte româneşte în această carte. Într-un interviu acordat ziarului Viaţa, din 26 mai 1942, Blaga spune că „este o confuzie care se face, identificându-se Ortodoxia cu românescul, când, de fapt, Ortodoxia nu este decât o parte din acest românesc. Este o religie care a fost asimilată de spiritualitatea românească, originea ei fiind grecească şi bizantină. Spiritualitatea românească e mult mai bogată... Or, cred că s-a putut vedea din toată opera mea filosofică de până acum, că felul meu de a gândi este profund românesc“.

Părintele Stăniloae îi răspunde prin întrebările: „A existat o spiritualitate românească, a existat un popor român înainte de a fi creştin şi ortodox? Se poate face cronologic o distincţie între spiritualitatea românească şi creştinism?“ (Poziţia domnului Blaga faţă de creştinism şi de Ortodoxie). Apoi, mai departe, părintele afirmă că „Ortodoxia este adâncul nostru ş...ţ Fără acest adânc nu mai puteam avea nici ceva al nostru. Ne pierdem pe noi înşine“. Rămâne însă actuală problema poziţiei intelectualului, a creatorului de cultură, faţă de Ortodoxie. Atâta timp cât Ortodoxia este adâncul nostru. Ignorarea acestui lucru, acum, ca şi atunci, duce la construcţia unor alternative care nu se dovedesc viabile. Filosofia lui Blaga dă un răspuns negativ în ceea ce priveşte raportarea omului faţă de realitate şi cunoaştere. Un NU spus pe larg, într-o lungă construcţie intelectuală, originală, dar care lipseşte de perspectivă cultura. De fapt, şi decadenţele de mai târziu au fost un NU spus de spiritul care ori nu mai este însetat de adevăr, ori nu mai ştie unde să-l caute. Toate decadenţele caută cu orice preţ originalitatea, dar NU-ul nu este niciodată original, din moment ce se îndepărtează de adâncul profund şi urmează unei pierderi de sine. Decadenţele sunt lipsite de viaţă şi de originalitate. NU-ul pe care o formă de cultură sau alta îl spune Vieţii şi Adevărului se va întoarce ca un bumerang. Pe când Ortodoxia este DA. Dar este mereu nevoie de momentul bunei-vestiri, al acelui DA, spus cu toată deschiderea unei lucrări teandrice. Numai aşa cultura nu va mai fi o zămislire pur omenească, ci o conlucrare care va avea şi un scop mântuitor, adică va duce la viaţă. Dar trebuie să învăţăm să deschidem larg mâinile şi inimile spre o chemare care mereu vine tainică şi cutremurătoare. Mă întorc la Lucian Blaga şi la un act predilect al poeziei sale: vestirea. O pasăre scrie o „veste cerească“ nenumită nicicând: „Corbul îşi măsură pasul, scrie-n zăpadă/ un nou testament, sau poate o veste cerească,/ pentru cineva care ar trece prin ţară/ şi n-a uitat de tot să cetească“ (Corbul). În universul blagian, corbul este un agent al misteriosului. În Bunăvestire pentru floarea mărului, legarea rodului este echivalentă, poetic, cu naşterea Fecioarei. Rodirea este plină de mister: „Nici o făptură nu-ntreabă...Nu trebuie fiecare/ să ştim cine aduce şi-mprăştie focul“. Focul este adus de vânt – nevăzutul voievod, fără trup, fără mâini. „Bucură-te“, i se spune şi florii mărului. „Bucură-te, şi nu te speria de rod“. Toată creaţia pare să fi învăţat lecţia bunei-vestiri, toată creaţia e invitată la bucurie. Floarea de măr, cea albă, cea gingaşă, este o imagine a tot ceea ce ar putea rodi. Rodnicia nu este doar a Fecioarei, ci, prin ea, a întregii creaţii. „Polenul căzut în potire/ ca un jar îl îndură/ toate florile, în dulci suferinţi/ peste măsură şi peste fire“. Dacă toate florile ar petrece în dulci suferinţi, dacă ar îndura harul cel ce arde peste măsură şi peste fire, şi dacă, zicând flori ne gândim nu la natură, ci la cultură, atunci bunăvestirea pentru floarea mărului ar putea fi bunăvestirea pentru o vreme a revărsării harului peste cultura noastră. Am îndura cu toţii polenul căzut în potirele strofelor, paginilor de carte. „Bucură-te, floarea mărului, şi nu te speria de rod“. Un final de poem inspirat, care repetă acel cuvânt: „Bucură-te“, spus de înger la Buna Vestire. Urmează plinirea vremii, a unei vremi rodnice, de rodul căreia nu trebuie să ne speriem. Deşi reacţia celui ce se umple de rod aceasta este: teama în faţa misterului, surprinderea, sentimentul de copleşire, de împlinire şi de a fi depăşit de dar. Darul este altceva, mai mult decât tine, în care eşti tu întreg. Te regăseşti în întregime în el, îţi luminează şi îţi exprimă adâncul şi totuşi e altceva, ce te sperie până la o măsură, te şi umple de o sfântă bucurie: bucuria celui ce s-a predat în întregime lui Dumnezeu, ce s-a deschis harului şi a spus DA lucrării teandrice. Aceasta este cultura. Imaginea foarte sugestivă luată din lumea vegetală întăreşte ideea de rod şi de cultură. Universul blagian captează misterul creaţiei. Ortodoxia este mai mult, este o împlinire rodnică în sfinţenie. Este rodirea sufletului în veşnicie, umplerea lui de har. Bucură-te, şi nu te speria de rod, suflete.