Bucuria împăcării

La agresiune, oamenii reacţionează de obicei agresând, iar dacă, din varii motive, nu o pot face, păstrează resentimente pentru cei care le ştirbesc orgoliul. Într-o lume în care conflictele escaladează şi degenerează extrem de uşor, porunca iubirii duşmanilor a apărut ca o extraordinară provocare, un paradox care uimeşte şi invită la meditaţie.

Conştient de amploarea şi dificultatea împlinirii acestui măreţ deziderat, Sfântul Ioan Gură de Aur întrevede o serie de stadii intermediare, mult mai accesibile omului obişnuit. Dacă nu îţi poţi iubi duşmanul, măcar nu îţi duşmăni prietenul, sfătuieşte marele ierarh constantinopolitan. Când cineva greşeşte faţă de noi, să ne amintim şi faptele sale bune, la fel şi greşelile noastre faţă de alţii. Pentru că, subliniază Sf. Ioan Gură de Aur în fragmentul care urmează, cu greu poate să ne facă cineva un rău mai mare decât ne facem noi înşine ţinând minte răul, duşmănind şi căutând răzbunare. Având, dar, pildele sfinţilor, nu vă spun să murim pentru duşmanii noştri, deşi ar trebui s-o facem; dar, pentru că suntem mai slabi, spun deocamdată numai atât: cel puţin să nu duşmănim pe prietenii noştri, să nu invidiem pe cei ce ne fac bine. Nu spun deocamdată să facem bine celor ce ne fac rău; doresc şi asta; dar pentru că sunteţi legaţi mult de cele pământeşti, vă spun atât: căutaţi să nu vă răzbunaţi! Sunt, oare, credinţa şi învăţătura noastră teatru, sunt făţărnicie? Pentru ce atunci faceţi lucruri cu totul potrivnice credinţei şi învăţăturii noastre? Nu în zadar s-au scris toate câte a făcut Domnul în timpul răstignirii şi care puteau să-i întoarcă pe iudei la credinţă. Nu s-au scris în zadar, ci ca tu să imiţi bunătatea lui Hristos, să râvneşti iubirea Lui de oameni. Pe cei care au venit la El să-L prindă, i-a făcut să se dea înapoi şi să cadă la pământ, a vindecat urechea slugii arhiereului şi celor ce au venit să-L prindă le-a vorbit cu blândeţe. Când era sus pe cruce, a făcut mari minuni: a întunecat soarele, a despicat pietrele, a înviat morţi, a înfricoşat în vis femeia judecătorului. Chiar când era judecat, S-a purtat cu multă blândeţe; iar blândeţea Lui, nu mai puţin ca minunile, putea să-i atragă pe iudei la credinţă; a făcut nenumărate profeţii în timpul judecăţii; iar când era pe cruce a strigat: „Părinte, iartă-le lor păcatul!“ Când era în mormânt, câte n-a făcut pentru mântuirea iudeilor! Dar după înviere nu i-a chemat, oare, îndată pe iudei, nu le-a iertat păcatele, nu le-a pus înainte mii şi mii de bunătăţi? Poate fi, oare, ceva mai minunat ca aceasta? Cei care L-au răstignit şi L-au ucis au ajuns după răstignire fii ai lui Dumnezeu. Ce purtare de grijă o poate egala pe aceasta? „Cum vrei să fii iertat, când tu nu ierţi pe alţii?“ Când auzim acestea, să ne acoperim feţele de ruşine că stăm atât de departe de Acela Care ne-a poruncit să-L imităm. Să căutăm să vedem cât de departe stăm de El, ca să ne osândim pe noi înşine, pentru că ducem război acelora pentru care Hristos Şi-a dat sufletul Său, pentru că nu voim să ne împăcăm cu aceia pentru care, pentru ca să-i împace cu Dumnezeu, Hristos nu S-a dat înapoi nici de la junghiere. Numai dacă şi acum nu veţi spune că e nevoie pentru aceasta de cheltuială şi de pierdere de bani, aşa cum spuneţi când trebuie să daţi milostenie. Gândeşte-te de cât de multe păcate eşti vinovat! De te gândeşti la ele, atunci nu numai că nu vei amâna să ierţi pe cei ce ţi-au făcut rău, ci chiar vei alerga la cei ce te-au supărat, ca să ai prilej de a ţi se ierta păcatele. Păgânii nu aşteptau răsplată, şi cu toate acestea de multe ori trăiau această filosofie, adică iertau pe cei ce le făceau rău; iar tu, care ai nădejdi atât de mari, tu amâni de pe o zi pe alta, pregeţi să ierţi pe cei ce ţi-au făcut rău? Pentru ce nu vrei să faci înainte de timp, de dragul legii lui Dumnezeu, ceea ce va face timpul de la sine? Vrei să ţi se stingă duşmănia fără de răsplată, în loc să ai răsplată? Nu vei avea nici o răsplată, dacă timpul îţi potoleşte duşmănia, ci, dimpotrivă, mare pedeapsă, pentru că legea lui Dumnezeu nu te-a înduplecat să faci ceea ce timpul a făcut. Iar dacă spui că te apucă furiile când îţi aduci aminte de ce ţi-a făcut duşmanul tău, adu-ţi aminte şi de binele ce ţi l-a făcut cândva, ca şi de relele pe care tu le-ai făcut altora. Te-a vorbit de rău şi te-a batjocorit? Gândeşte-te că şi tu ai vorbit de rău pe alţii. Cum vrei să fii iertat când tu nu ierţi pe alţii? Îmi spui că n-ai vorbit pe nimeni de rău? Dar ai auzit pe cei ce vorbeau de rău pe alţii şi ai încuviinţat. Nici fapta asta nu-i fără de păcat. Dumnezeu pune dragostea mai presus de toate Vrei să vezi ce mare bine este să nu te răzbuni pe cel ce ţi-a făcut rău şi că asta mai cu seamă bucură pe Dumnezeu? Iată ce-ţi spun! Dumnezeu pedepseşte pe cei care se bucură când unii sunt pedepsiţi pe bună dreptate. Da, sunt pedepsiţi pe bună dreptate, dar tu nu trebuia să te bucuri. Profetul i-a ţinut de rău pe aceştia şi a adăugat zicând: „N-au suferit deloc din pricina durerii adânci a lui Iosif“ (Amos 6, 6); şi iarăşi: „N-a ieşit cel ce locuieşte în Enan să plângă casa care este lipită de ea“ (Miheia, l, ll). Cu toate că şi Iosif, adică seminţiile ieşite din el, şi vecinii lor au fost pedepsiţi cu voia lui Dumnezeu, totuşi Dumnezeu vrea ca noi să luăm parte la suferinţele şi durerile acelora. Dacă noi, răi fiind, ne mâniem mai mult când vedem că o slugă râde atunci când pedepsim pe o altă slugă, şi o pedepsim şi pe aceea, cu mult mai mult Dumnezeu va pedepsi pe cel ce se bucură de pedeapsa altora. Dacă nu trebuie să tăbărâm asupra celor pedepsiţi de Dumnezeu, ci să suferim împreună cu ei, cu mult mai mult nu trebuie să tăbărâm asupra celor care ne greşesc. Acesta este semnul dragostei; iar Dumnezeu pune dragostea mai presus de toate. După cum în haina împărătească cele mai de preţ dintre flori şi culori sunt cele care slujesc la facerea hlamidei, tot aşa şi aici cele mai de preţ fapte bune sunt cele care întăresc şi ţin dragostea. Nimic nu păstrează dragostea ca uitarea greşelilor celor ce ne-au greşit. - Cum? Dumnezeu nu zice nimic de cel care ne greşeşte nouă şi ne face rău? - Cum să nu spună? Nu duce, oare, Dumnezeu pe cel ce face rău la cel căruia i-a făcut rău? Nu-l trimite la el chiar din faţa altarului şi-l cheamă la sfânta masă abia după ce s-a împăcat cu el? Dar pentru că Dumnezeu i-a dat o astfel de poruncă, nu înseamnă ca tu să aştepţi să vină el la tine, pentru că atunci ai pierdut totul. De aceea mai cu seamă Dumnezeu îţi hotărăşte răsplată nespusă, ca să o iei tu înaintea aceluia; că dacă te împaci la rugămintea lui, împăcarea nu s-a făcut de dragul poruncii lui Dumnezeu, ci datorită stăruinţei celuilalt. De aceea şi pleci fără de cunună; cununa o ia el. „Ţinerea de minte a răului arată că sufletul cugetă numai la rău“ Ce spui? Ai duşmani şi nu îţi este ruşine? Nu ne este de ajuns că ne este duşman diavolul? Pentru ce ne mai facem duşmani şi pe cei de aceeaşi fire cu noi, pe oameni? O, dacă nici diavolul n-ar voi să ne ducă război, atunci nici el n-ar mai fi diavol! Nu ştii, oare, cât de mare e plăcerea după împăcare? N-are importanţă că nu-ţi dai seama de ea, când eşti cuprins de duşmănie. Atunci vei putea cunoaşte bine că e mai plăcut să iubeşti pe cel ce ţi-a făcut rău decât să-l urăşti, când ai pus capăt duşmăniei. Pentru ce imităm pe cei nebuni, sfâşiindu-ne unii pe alţii, războindu-ne cu propriul nostru trup? Ascultă ce cuvinte grele se spun în legea veche despre unii ca aceştia! „Căile celor ce ţin minte râul duc la moarte“; „Omul ţine mânie asupra omului şi de la Dumnezeu cere vindecare“. Scriptura grăieşte aşa, deşi a îngăduit ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. - Atunci pentru ce îi mai ţine de rău? - Pentru că legea veche a îngăduit asta nu ca să ne scoatem unii altora ochii şi dinţii, ci pentru ca să ne abţinem de la rău, de frica de a nu ni se scoate ochiul sau dintele. De altfel, cuvintele acestea vorbesc de o mânie trecătoare, pe când ţinerea de minte a răului arată că sufletul cugetă numai la rău. Spui că duşmanul tău ţi-a făcut rău. Dar nu ţi-a făcut atâta rău cât rău îţi faci ţie însuţi ţinând minte răul! De altfel, nici nu-i cu putinţă ca un om bun să sufere ceva rău. Aşadar, să nu căutăm să punem la inimă relele ce ni le fac alţii, că de le punem la inimă ne facem nouă înşine rău şi ne slăbănogim sufletul. Nu ne este atât de mare durerea pricinuită de răutatea semenului nostru, cât durerea pricinuită de chinul nostru sufletesc. De aceea, plângem şi suntem abătuţi când ne ocărăşte cineva; de aceea când ne răpeşte cineva ceva păţim ce păţesc copiii cei mici, pe care îi zădărăsc cei mai în vârstă şi mai şugubeţi, supărându-i pentru nişte lucruri de nimic, nu pentru cine ştie ce mare lucru; aceia, dacă îi văd pe cei mici că se supără, continuă să-i necăjească; dar, dacă îi văd că râd, îi lasă în pace. Noi însă suntem şi mai nepricepuţi decât copiii; plângem tocmai pentru acele lucruri pentru care ar trebui să râdem. De aceea, vă rog să lăsăm această judecată copilărească şi să îmbrăţişăm cerurile. Hristos vrea să fim bărbaţi, bărbaţi desăvârşiţi. Aşa a poruncit şi Pavel, zicând: „Fraţilor, nu fiţi copii cu mintea, ci cu răutatea fiţi prunci“ (I Cor. l4, 20). Să fim, dar, prunci cu răutatea, fugind de faptele cele rele! Să îmbrăţişăm virtutea, ca să avem parte şi de bunătăţile cele veşnice, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin. (Texte selectate din Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Ed. IBMBOR, Bucureşti, l994)