Bucuria întâlnirii cu Pruncul Mântuitor
Este vremea colindelor, a bunelor vestiri, a urărilor şi a darurilor. Biserica cultivă şi apreciază după cuviinţă cetele de colindători.
Pe Dealul Patriarhiei au venit şi anul acesta grupuri numeroase şi alese de colindători, preoţi, monahi, teologi, seminarişti, tineri de diferite vârste, care au interpretat piese muzicale din tezaurul de cult şi din patrimoniul cultural naţional, în parte uitat de generaţiile tinere.
Crăciunul, sărbătoarea bucuriei, ne îndeamnă pe toţi să ne schimbăm inimile şi să ne primenim sufletele. Este sărbătoarea când putem redeveni copii. Asemănându-ne lor şi părăsind obiceiurile lumeşti, ne apropiem mai mult de Hristos Domnul, Care a venit în lume la plinirea Vremii, S-a întrupat pentru noi şi pentru a noastră mântuire.
Sărbătoarea Naşterii Domnului este momentul întâlnirii cu Pruncul Mântuitor, Cel ce Se naşte într-o peşteră smerită, departe de confortul cu care oamenii sunt obişnuiţi acum. În zilele noastre, ca şi atunci, în urmă cu 2.000 de ani, adeseori oamenii refuză să-l primească în casele şi sufletele lor pe Fiul lui Dumnezeu, devenit Om din iubire faţă de oameni.
La hanul din Betleem nu mai erau locuri pentru călători. Nimeni nu şi-a făcut milă de o femeie care trebuia să nască. Nimic nou. Acelaşi comportament îl întâlnim şi-n zilele noastre. Grăbiţi, preocupaţi de interese mărunte, nu mai privim la cei din preajmă. Suntem interesaţi doar de noi şi uităm că în fiecare semen aflat în încercare Se ascunde Hristos, Care suferă împreună cu el până la sfârşitul veacurilor.
Crăciunul, unul dintre popasurile importante ale vieţii duhovniceşti, ne cheamă stăruitor să fim mai buni şi calzi la suflet. Să împrumutăm, măcar în parte, din bunătatea fără margini a Pruncului născut în ieslea săracă din Betleemul Iudeii.
Imnografii inspiraţi ai Bisericii dreptmăritoare ne-au pregătit, prin alese cântări şi lecturi pe care le ascultăm în biserică, să-L întâmpinăm cum se cuvine pe Mântuitorul Hristos: „Hristos Se naşte, slăviţi-L, Hristos din ceruri întâmpinaţi-L, Hristos pe pământ înălţaţi-vă, cântaţi Domnului tot pământul şi cu bucurie lăudaţi-L popoare, că S-a preaslăvit“. De la sărbătoarea Intrării în biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie) am ascultat în fiecare zi catavasiile Naşterii Domnului. Dar oare Îi cântă Dom- nului tot pământul? Cu siguranţă nu! Mulţi ştiu de această sărbătoare, unii se bucură, în virtutea păstrării unei tradiţii (care, din păcate, se denaturează treptat), alţii o tratează cu indiferenţă și răceală.
Cei mai mulţi o confundă cu o perioadă propice cumpărăturilor de tot felul şi a pregătirii unei mese abundente, care să-i adune în jurul ei pe cei apropiaţi. E greu de crezut cum s-au schimbat lucrurile, chiar și în lumea satului, în perioada ultimilor ani. Bunele tradiţii şi frumuseţea obiceiurilor au fost, de cele mai multe ori, lăsate deoparte. În locul lor au apărut indiferenţa şi nepăsarea, „ajutate” de atmosfera nocivă a magazinelor și cumpărăturilor dintre cele mai diverse, străine de duhul autentic al praznicului.
În vremurile de altădată, în cele mai multe cazuri, oamenii aşteptau cu bucurie venirea preotului, iar cei care nu deschideau uşa casei se numărau pe degetele de la o singură mână. Doar cu motivaţii excepţionale, să le numim binecuvântate, gospodarii lipseau de acasă în zilele sărbă torilor. Ei ştiau că Mântuitorul Hristos stă la uşă şi bate. Cel care aude glasul Lui deschide şi El rămâne cu ei. Ceilalţi pierd privilegiul și binecuvântarea întâlnirii cu Domnul Slavei.
Alții (nu prea mulţi la număr) se pregătesc cum trebuie pentru sărbătoarea Crăciunului. Au postit, s-au rugat, au trecut şi pe la duhovnic, s-au îngrijit de oamenii singuri cărora n-are cine să le treacă pragul. Au pregătit daruri şi pentru cei nevoiaşi, le-au împărţit fără zgomot şi trâmbiţare, împlinind astfel porunca de a hrăni pe cei flămânzi şi de a cerceta pe cei singuri.
Sunt multe familii care se îngrijesc să ducă spiritul înalt al sărbătorilor mai departe, prin copiii lor, cărora le inspiră taina care s-a descoperit neamului omenesc odată cu venirea pe lume a Fiului lui Dumnezeu. Copiii ascultători învaţă colinde din Tezaurul Bisericii, nu dintre cele „fabricate“ în duh secularizat, şi vestesc altora ceea ce prorocii au prezis cu mii de ani în urmă, că Se va naşte Cel fără de început dintr-o Fecioară îmbrăcată în lumină, potrivnică a şarpelui şi mai curată decât strălucirile soarelui.
Vechile colinde sunt adevărate tezaure de învăţături. Ele conţin, de fapt, în cuvinte simple, aşezate după un anumit canon pentru a fi uşor reţinute, o bogăţie a Teologiei ortodoxe. Adevărurile Sfintei Scripturi, concen- trate, le regăsim în aceste „cântece“ care s-au numit colinde. Sunt ţinuturi în care, și cu o lună înainte de sărbătoarea propriu- zisă, cete de colindători au mers la oamenii aflaţi în mari încercări şi le-au adus o fărâmă de bucurie.
Lucrarea lor este un alt fel de apostolat! Sunt mulți tineri evlavioşi care merg prin spitale, aziluri, penitenciare, case pentru persoane defavorizate şi colindă zile la rând, aducând bucurii altora.
Colindul are ceva din frumuseţea sufletului românesc care-şi arată şi-n acest fel iubirea pentru Fiul lui Dumnezeu.
Sărbătoarea Naşterii Domnului ne cheamă pe toţi să coborâm la izvoarele credinţei şi să învăţăm tainele nici de îngeri ştiute, care s-au descoperit nouă, oamenilor, prin naşterea Celui care ne-a mântuit.