Bucuria întâlnirii cu Pruncul Mântuitor

Sărbătoarea Naşterii Domnului este momentul întâlnirii cu Pruncul Mântuitor, Cel ce se naşte într-o peşteră smerită, departe de confortul cu care suntem obişnuiţi acum. În zilele noastre, ca şi atunci, la începutul erei creştine, adeseori oamenii refuză să-l primească în casele şi sufletele lor pe Fiul lui Dumnezeu, devenit om din iubire faţă de oameni. La hanul din Bethleem nu mai erau locuri pentru călători. Nimeni nu şi-a făcut milă de o femeie care trebuia să nască. Nimic nou. Acelaşi comportament îl întâlnim şi-n zilele noastre. Grăbiţi, preocupaţi de interese mărunte, nu mai privim la cei din preajmă. Suntem interesaţi doar de noi şi uităm că în fiecare semen aflat în încercare Se ascunde Hristos, care suferă împreună cu ei până la sfârşitul veacurilor.

Oare chiar Îi cântă Domnului tot pământul? Crăciunul, unul dintre popasurile importante ale vieţii duhovniceşti, ne cheamă stăruitor să fim buni şi calzi la suflet. Să împrumutăm câte ceva din bunătatea fără margini a Pruncului născut în ieslea săracă din Bethleemul Iudeii. Imnografii inspiraţi ai Bisericii dreptmăritoare ne-au pregătit, prin alese cântări şi lecturi pe care le ascultăm în biserică, să-L întâmpinăm cum se cuvine pe Mântuitorul Hristos: „Hristos Se naşte, slăviţi-L, Hristos din ceruri întâmpinaţi-L, Hristos pe pământ înălţaţi-vă, cântaţi Domnului tot pământul şi cu bucurie lăudaţi-L popoare, că S-a preaslăvit“. De la sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie) am ascultat în fiecare zi catavasiile Naşterii Domnului. Dar oare Îi cântă Domnului tot pământul? Cu siguranţă nu! Mulţi ştiu de această sărbătoare, unii se bucură în virtutea păstrării unei tradiţii (care, din păcate, se denaturează treptat), alţii o tratează cu indiferenţă. Cei mai mulţi o confundă cu o perioadă propice aprovizionării cu tot felul de lucruri şi a pregătirii unei mese abundente care să-i adune în jurul ei pe toţi cei apropiaţi (rudenii, colegi, parteneri de afaceri şi alte interese etc.). Unii dintre noi (nu prea mulţi la număr) se pregătesc cum trebuie pentru sărbătoarea Crăciunului. Au postit, s-au rugat, au trecut şi pe la duhovnic, s-au îngrijit de oamenii singuri cărora n-are cine să le treacă pragul. Au pregătit câteva porţii de mâncare şi pentru cei nevoiaşi, le-au împărţit fără zgomot şi trâmbiţare, împlinind astfel porunca de a hrăni pe cei flămânzi şi de a cerceta pe cei singuri. Sunt multe familii care se îngrijesc să ducă spiritul înalt al acestor sărbători mai departe, prin copiii lor, cărora le inspiră taina care s-a descoperit neamului omenesc odată cu venirea pe lume a Fiului lui Dumnezeu. Copiii ascultători învaţă colinde din tezaurul Bisericii, nu dintre cele „fabricate“ în duh secularizat, şi vestesc altora ceea ce proorocii au spus cu mii de ani în urmă, că Se va naşte Cel fără de început dintr-o fecioară îmbrăcată în lumină, potrivnică a şarpelui şi mai curată decât strălucirile soarelui. Colindul are ceva din frumuseţea sufletului românesc Vechile colinde sunt adevărate tezaure de învăţături. Ele conţin, de fapt, în cuvinte simple, aşezate după un anumit canon pentru a fi uşor reţinute, o bogăţie a teologiei ortodoxe. Adevărurile Sfintei Scripturi, concentrate, le regăsim în aceste „cântece“ care s-au numit colinde. Sunt ţinuturi în care, cu o lună înainte de sărbătoarea propriu-zisă, cete de colindători au mers la oamenii aflaţi în mari încercări şi le-au adus o fărâmă de bucurie. Lucrarea lor este un altfel de apostolat! Am cunoscut cu ceva timp în urmă tineri evlavioşi care mergeau prin spitale, azile, penitenciare şi colindau zile la rând, făcând bucurii altora. După 1989, se întâlneau mulţi oameni care nu ascultaseră încă colindele autentice româneşti, alcătuite de autori anonimi, cu veacuri în urmă. Colindul are ceva din frumuseţea sufletului românesc (nu numaidecât al celui din vremea noastră). Sufletul românesc care-şi arată şi-n acest fel iubirea pentru Fiul lui Dumnezeu. Ce bine ar fi dacă toţi ar putea, astăzi, întâmpina venirea în lume a Mântuitorului Hristos cu pregătirea care-i entuziasma pe creştinii de altădată! Satele întregi şi oraşele trăiau cu mare însufleţire aceste sărbători. Zile la rând, gospodinele se pregăteau, dereticând casele şi gătind cele mai alese bucate care se ofereau cetelor de colindători. Dar cea mai importantă era bucuria şi lumina din inimi. Puţine zone ale ţării mai păstrează atmosfera aproape de cer a trăirilor sfinte care-i fac pe fiii Bisericii să preguste încă din acestă lume misterul împărăţiei cerurilor. Din acest motiv sărbătoarea Naşterii Domnului ne cheamă pe toţi să coborâm la izvoarele credinţei noastre şi să învăţăm tainele nici de îngeri ştiute şi care s-au descoperit nouă, oamenilor, prin naşterea Celui care ne-a mântuit. Bucuria Crăciunului, în candoarea copilăriei Sărbătoarea Crăciunului ne oferă posibilitatea să redevenim copii, prin pocăinţă, prin iubire, prin mâna întinsă altora, prin bucuria de a-i întâlni şi de a-i îmbrăţişa. M-am gândit adeseori la cuvintele Mântuitorului Hristos: „Dacă nu veţi fi ca pruncii, nu veţi putea intra în împărăţia lui Dumnezeu“. Sunt cuvinte adânci, greu de înţeles. Cum mai poate un om matur, dezvoltat până la capăt, să devină prunc? Imposibil sub aspect fizic. Mântuitorul cerea de fapt altceva. Pruncii nu au răutate, nu ţin mânie, nu sunt în stare să urzească scenarii meschine. Pruncii nu au resentimente, nu au atitudini fratricide. Ei caută rapid comuniunea cu ceilalţi, chiar dacă au întâlnit şi motive de dispute. Starea de nevinovăţie a pruncilor o cerea Mântuitorul ucenicilor Săi şi prin ea tuturor celorlalţi, care se numesc creştini, până la sfârşitul veacurilor. Am avut bucuria să întâlnesc câţiva oameni al căror fel de-a fi s-a schimbat total în ultimii ani ai vieţii. Unii, pentru că au ajuns la o înaltă înţelepciune, alţii, pentru că s-au întâlnit, prin pedagogie divină, cu o grea suferinţă. Despre o parte dintre ei aflasem că au fost aprigi, neînduplecaţi. Au avut însă şi fapte bune, aşa încât milostivirea lui Dumnezeu nu i-a ocolit. Au fost aceştia ca pruncii din Evanghelie. Aşa i-a găsit ceasul trecerii dincolo de pragul acestei lumi. În preajma acestei mari sărbători către care privesc cu smerenie şi profundă căinţă, trebuie să fac o mărturisire: Nu reuşesc să fiu ca pruncii din Evanghelie. Mântuitorul Hristos se adresează şi mie, dar rămân departe, neîmplinind cuvântul Său. Iată cât de mult mai avem de lucrat pentru a redeveni aidoma pruncilor! Când vom împlini acest cuvânt vom trăi altfel bucuria Crăciunului. Atunci nu ne vom mai amăgi cu lucruri deşarte.