Bucuria lăuntrică nu poate fi răpită omului de bine

Ceea ce ne trebuie este ca ţinta tuturor faptelor noastre şi tot ceea ce ni se întâmplă să fie iubirea de Dumnezeu

Când vom avea adânc înfiptă această rădăcină în sufletul nostru, nu numai bunul trai, cinstirea, rangurile, luările în seamă, ci şi defăimările, vorbirile de rău, ocările asupririle, chinuirile, toate acestea, într-un cuvânt, vor purta pentru voi roade de bucurie. După cum rădăcinile pomului sunt amare şi cu toate acestea din ele ies roade care ne plac, tot aşa întristarea după voia lui Dumnezeu ne va aduce o mare bucurie. Ştiu cei ce adesea s-au rugat şi-au vărsat lacrimi în suferinţă, câtă bucurie au cules, cum şi-au simţit conştiinţa curăţită şi de jos s-au ridicat cu o şi mai mare nădejde. Cum totdeauna am zis, nu din firea lucrurilor, ci din înclinările noastre se ivesc, necontenit, întristarea sau bucuria. Aşadar, de vom face ca ele să fie ceea ce se cade să fie, avem bun temei de bucurie neamestecată. Cât priveşte trupul, felul văzduhului şi înrâuririle dinafară îi pricinuiesc mai puţin rău sau mai puţin bine decât propria lui alcătuire. Tot asemenea este şi pentru suflet, ba încă mai limpede, căci asupra trupului vine de se năruie trebuinţa cea trupească, pe când, pentru suflet, totul este atârnător de voinţă. Dacă râvniţi după mulţumire, nu urmăriţi bogăţia, nici sănătatea trupească, nici slava, nici puterea, nici luxul, nici ospeţele desfătătoare, nici veşmintele de mătase, nici ogoarele mănoase, nici casele arătoase, nimic asemenea acestora. Ci căutaţi înţelepciunea cea după Dumnezeu şi alegeţi calea virtuţii. Şi nimic din ce este, nimic din ce poate fi nu va avea tăria să vă mâhnească. Ce zic eu să vă mâhnească? Ceea ce mâhneşte pe alţii, vouă vă va spori bucuria… Ades aud zicându-se: „Dacă Dumnezeu ar iubi pe cei săraci, n-ar îngădui ca ei să fie săraci.“ Alţii, văzând un om căzut pradă unei neputinţe, unei boli lungi, întreabă: „Ce s-au făcut milosteniile acestora? Ce bunele lor fapte?“ Ca nu cumva să cădeţi într-o asemenea greşeală, să cercetăm în amănunţime această chestie. De vreme ce nici un om înţelept n-ar putea să dispreţuiască binele şi să îndrăgească răul, cum îndrăzni-vom să punem în sarcina Domnului asemenea gânduri? Cum să credem că Dumnezeu poate dispreţui pe cei ce se află în sărăcie, chiar virtuoşi, şi iubi pe cei ce sunt în îmbuibare, chiar stricaţi fiind? Cum să ridicăm o asemenea blasfemie şi să nu ne dăm seama de grozăvia judecăţii noastre? Ca să depărtăm o asemenea greşeală, băgaţi bine de seamă ceea ce-i place lui Dumnezeu şi ceea ce nu. Pe cine iubeşte El? Pe cel care ascultă de poruncile Lui. „Pe acela îl voiu iubi - şi către el voiu merge. Nu către bogat, care se bucură de bună sănătate, ci către cel care ascultă de orânduirile Mele“. Şi care-i acel pe care-L aruncă de la sine? Cel care nu-I săvârşeşte poruncile. Aşa că de vedeţi un om care nu împlineşte poruncile lui Dumnezeu, fie el sănătos, fie stând pe multe în bogăţii, aşezaţi-l printre cei pe care Dumnezeu îi alungă de la sine. Şi dimpotrivă, omul plin de virtute, chiar bolnav sau lipsit, socotiţi-l între cei iubiţi de Domnul. Căci, în încercări se arată semnele prieteniei dumnezeieşti şi nu în îndestulări pământeşti. N-aţi băgat de seamă, chiar în lumea aceasta, că prietenii căpeteniilor de oaste sunt acei care, în lupte, stau cei dintâi în bătaia primejdiilor, primesc răniri, sunt trimişi în depărtate iscodiri? N-aţi auzit, oare, că „Domnul încearcă pe cel pe care-l iubeşte şi că loveşte cu nuiaua pe fiecare din cei ce şi-i alege de copii ai Săi?“. Dar mulţi se poticnesc de cele ce văd. Greşeala nu-i în ceea ce văd, ci în propria lor puţinătate de minte. Nu aici ne vine răsplata pentru truda noastră. Aici, munca, dincolo, premiile şi cununile. Nu căutaţi, aşadar, în ceasul luptelor, în ziua bătăliei, pacea şi huzurul… Nu amestecaţi vremile… (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese)