Bucuria şi taina alterităţii

Biserica în sine este un eveniment de comuniune înrădăcinat în taina treimică. Comuniunea eclesială se hrăneşte din comuniunea treimică. Comuniunea treimică este modelul şi sursa de viaţă a comuniunii eclesiale. O întreagă eclesiologie a comuniunii a fost dezvoltată mai cu seamă în cea de-a doua jumătate a secolului XX atât în spaţiul ortodox, dar şi în cel romano-catolic: Ioannis Zizioulas, Yves Congar, Jean Marie Roger Tillard sunt doar câţiva teologi care au scris în direcţia unei eclesiologii a comuniunii. Comuniunea eclesială se revelează în orice act al Bisericii, în existenţa oricărei structuri bisericeşti. Părintele Dumitru Stăniloae în lucrarea "Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă" afirmă despre arhitectura bisericilor ortodoxe că reflectă actul comuniunii omului cu Dumnezeu. Forma boltită a acestora exprimă braţele dumnezeieşti care îmbrăţişează pe om, dragostea lui Dumnezeu Tatăl care prin cele "două braţe, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt" (Sfântul Irineu de Lyon), cuprinde proniator creaţia în sânul său. Comuniunea dintre Dumnezeu şi om e posibilă în Răsăritul ortodox prin harul dumnezeiesc necreat. Dumnezeu nu este exilat, ci întâlneşte creaţia în harul Său necreat. Nu întâmplător Biserica Răsăriteană vorbeşte de Dumnezeu Atotţiitorul, ceea ce exprimă o atotputernicie care nu striveşte, ci care proniază, îngrijeşte şi se preocupă. Biserica este spaţiul comuniunii omului cu Dumnezeu, dar şi cu ceilalţi.

În Biserică fiecare realitate se înţelege şi se descoperă nu în sine însăşi, ci mereu în relaţie cu alteritatea. Omul nu poate fi definit în afara relaţiei lui cu Dumnezeu şi cu semenii. Aşa cum afirma Nicolae Berdiaev, "a-l vedea pe om în afara relaţiei lui cu Dumnezeu înseamnă să nu-l mai vezi deloc". Omul îşi are modelul şi sursa reală de existenţă în Mântuitorul Iisus Hristos. În Hristos Dumnezeu şi omul coexistă. Unirea ipostatică a celor două firi în Persoana dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu arată că finalitatea umanului este în comuniunea cu Dumnezeu. Dumnezeu este singurul care poate explica existenţa omului, o poate susţine veşnic şi o poate hrăni adecvat. Adevărul omului nu este în om, ci în Dumnezeu. De aceea Biserica este realitatea în care adevărul omului se rosteşte permanent pentru că aici existenţa umană este articulată în Dumnezeu şi în semen. Prin Taina Botezului omul intră în comuniunea eclesială plină de iubirea dumnezeiască. În Taina Mirungerii primeşte pecetea propriei vocaţii prin lucrarea Duhului Sfânt pentru a funcţiona complementar în Trupul lui Hristos, iar în Euharistie primeşte Trupul şi Sângele lui Hristos. Toate Tainele Bisericii, inclusiv Taina Sfântului Maslu, Taina Sfintei Cununii, Taina Hirotoniei şi Taina Spovedaniei, mărturisesc existenţa comunională. Existenţa omului este împlinită în interiorul relaţiei cu semenii şi împreună în Dumnezeu. Karl Barth afirmă în Dogmatica sa: "Eu sunt în măsura în care sunt într-o relaţie. Eu sunt - adevăratul şi deplinul Eu sunt - poate fi parafrazat: Eu sunt în măsura în care întâlnesc." Cea mai autentică şi deplină întâlnire a omului cu omul este în Biserică pentru că aici celălalt nu mai este "iadul" lui Sartre, celălalt nu mai este o ameninţare în drumul egoist al propriei dezvoltări, nu mai este concurentul nostru, ci şansa mântuirii noastre. Nu există relaţie de comuniune cu Dumnezeu care să excludă în acelaşi timp pe celălalt. Societatea actuală este un conglomerat de indivizi, de anonimi ferecaţi în carapacea egoismului. Măsura adevăratei existenţe este dată de comuniune, şi nu de izolare. Taina Bisericii este taina unirii omului cu Dumnezeu şi cu omul. În afara acestei vieţi totul este "ruină, masacru, distrugere", spune părintele Stăniloae.