Bucuria slujirii roditoare

Episcopul Tulcii, Preasfinţitul Visarion Bălţat, împlineşte, în luna octombrie a anului 2012, 15 ani de slujire arhierească. Este vremea culegerii roadelor, toamna, când crengile se pleacă sub greutatea fructelor aducând bucurie celor care mult au ostenit. În hambare s-au pus deoparte grânele pământului, de unde oamenii recunoscători şi mărinimoşi împart şi celor lipsiţi.

Sărbătorirea unui deceniu şi jumătate nu este decât un moment profund de mulţumire adusă lui Dumnezeu, de bilanţ şi, în acelaşi timp, de întocmire a unor noi proiecte pentru anii care vor veni, pe care-i dorim îndelungaţi şi tot mai încărcaţi de roade bogate. Episcopul Tulcii, Preasfinţitul Visarion, este, înainte de toate, un ierarh misionar, autor a multe texte, prezent la conferinţe şi întruniri naţionale şi internaţionale, iniţiator al unor instituţii eclesiale şi proiecte trebuincioase în vremurile noastre. A rămas, în acelaşi timp, un monah evlavios, care a păstrat limitele smereniei şi discreţiei, un om al rânduielilor şi bunei aşezări, al rugăciunilor stăruitoare şi al faptelor bune. L-am cunoscut demult, în anul 1992, la sfinţirea noii biserici a Mănăstirii Râmeţ. Era atunci arhidiacon şi-l însoţea pe mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului Antonie Plămădeală, căruia i-a fost ani mulţi secretar. A ucenicit pe lângă marele ierarh învăţând lucruri folositoare, fiind întotdeauna receptiv, ascultător şi mai ales smerit. Rămânea la birou ziua întreagă, uneori până noaptea, iar la sfârşitul săptămânii mergea alături de mitropolitul său în eparhie, la sfinţiri de biserici şi slujbe misionare. Cândva mi-a spus că aprecia în mod sincer inspiraţia mitropolitului Antonie Plămădeală, care, atunci când pregătea un material în vederea publicării ori scria vreun referat, nu ridica stiloul de pe pagină până când nu isprăvea textul respectiv. Din felul de-a fi al mitropolitului Antonie, ucenicul şi mai apoi fratele întru slujire arhierească Visarion a învăţat ca un ucenic înţelept, iscusit, îngăduitor şi recunoscător. Întotdeauna a găsit cuvinte potrivite pentru lumina din viaţa mitropolitului şi binefăcătorului său, amintind permanent ceea ce era demn de remarcat şi de urmat din viaţa acestuia. L-am reîntâlnit după câţiva ani la Atena, unde se afla pentru o bursă la cunoscuta universitate din capitala Greciei, fiind îmbisericit la Biserica Sfântul Vasile cel Mare din centrul oraşului. În câteva duminici am vizitat împreună Acropolele şi Propileele, veneram moaştele Sfintei Filoteea Ateniana din Catedrala arhiepiscopală şi am făcut o excursie în Peloponez împreună cu alţi studenţi străini care rezidau atunci în Atena. Era încă arhidiacon când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ales Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului cu titlul Răşinăreanul. În această demnitate a funcţionat timp de 11 ani, într-o vreme când mitropolitul Ardealului, Înalt Preasfinţitul Antonie, era grav bolnav, nemaiputând sluji, fiind imobilizat într-un scaun cu rotile. În acest răstimp de 11 ani a cunoscut şi a cercetat toată eparhia, oficiind cu osârdie slujbele religioase şi participând periodic la şedinţe cu monahii şi preoţii, făcând deplasări pe teren şi răspunzând, fără excepţie, tuturor solicitărilor mănăstirilor şi enoriilor. N-a ieşit niciodată din cuvântul chiriarhului, pe care-l informa de câteva ori pe săptămână şi împreună luau cele mai bune hotărâri. Pentru o perioadă de timp a activat şi ca asistent la Facultatea de Teologie Andrei Şaguna din Sibiu, cu preocupări legate de limbile clasice şi de teologie în general, dovedindu-se un iubitor al cărţilor şi al lecturilor folositoare. A colaborat la foaia diecezană Telegraful Român şi la alte publicaţii bisericeşti ori laice, iar cea mai mare parte a acestor osteneli a văzut deja lumina tiparului în câteva cărţi tipărite la Sibiu. Cred că a părăsit cu greu oraşul studiilor şi al ostenelilor întreprinse ca secretar eparhial şi apoi Episcop-vicar, precum şi locurile natale ardelene, mergând la Aegisus (Tulcea de astăzi), într-o zonă cu alt specific şi tradiţie eclesială. La Gurile Dunării spre vărsare, în Dobrogea de Nord, în preafrumoasele ţinuturi dintre Dunăre şi Marea Neagră, păstorirea s-a brodat pe locul unor istorice centre episcopale, într-un spaţiu unde s-au descoperit basilici din primele secole creştine şi moaşte de martiri, care L-au mărturisit pe Hristos Domnul în vremuri de prigoană. Întâiul episcop al reînfiinţatei Eparhii a Tulcii şi-a păstrat zelul misionar de la începutul slujirii arhiereşti. La Tulcea, în mănăstiri sau în parohiile îndepărtate, Episcopul s-a aflat în mijlocul credincioşilor nu doar la zile de hram şi sărbătoare, ci şi în zile obişnuite, preţuind vremea după cuvintele Scripturii. A trecut şi hotarele ţării, la conferinţe, întruniri ori slujbe misionare, dovedindu-se în toate situaţiile un ierarh pastoral, deschis spre dialog, comunicativ şi modest. În luna octombrie, Preasfinţitul Părinte Visarion culege roadele duhovniceşti ale evlaviei, credinţei celei adevărate şi ale lucrării misionare, care sunt rezultatele harismelor sale ce se înmulţesc odată cu trecerea anilor. Împlinirea celor 15 ani de slujire arhierească este întâmpinată de vlădica Visarion cu tipărirea unei noi lucrări pe care a închinat-o Maicii Domnului, Celei mai înalte decât cerurile. Evlavia pentru Stăpâna îngerilor şi potrivnica şarpelui este cunoscută de mult în viaţa Preasfinţiei Sale şi se pare că a început în capela Seminarului teologic din Cluj-Napoca, unde tânărul învăţăcel Dumitru Bălţat (monahul şi Episcopul Visarion de mai târziu) îngenunchea înaintea icoanei Precistei, rugându-se cu inimă curată şi gând smerit, aşa cum l-a învăţat preaiubita sa mamă, Măcinica. Rugăciunile către Maica Luminii n-au încetat, unite cu ale Psalmilor, ca ofrandă a unui suflet ce caută izvorul din care dacă bea cineva nu mai însetează niciodată. Volumul Preasfinţitului Părinte Visarion Bălţat al Tulcii, scris cu pricepere şi multă pasiune pentru subiectul tratat, este, am putea spune, o lucrare specială în spaţiul ortodox românesc. Preasfinţitul Visarion ne oferă o perspectivă interesantă asupra modului în care a fost receptată învăţătura Sfântului Nicolae Cabasila despre Maica Domnului în Ortodoxia secolului al XIV-lea. Strădania Preasfinţitului Părinte Visarion nu se opreşte însă aici, ci sinteza propusă oferă o viziune de ansamblu şi asupra modului în care au înţeles teologia şi spiritualitatea apuseană a acelor vremuri atât învăţătura mariologică a Sfântului Nicolae Cabasila, dar şi întreaga mariologie ortodoxă. Deşi mariologia, sub aspect strict terminologic, este o creaţie relativ recentă, ea este totuşi reflectarea uneia dintre cele mai vechi preocupări teologice: studiul despre Fecioara Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos. Aşadar, prin acest aspect, lucrarea Preasfinţitului Visarion se arată ca fiind una care se întemeiază pe Tradiţia autentică a Bisericii, dar care actualizează învăţătura patristică la necesităţile şi cerinţele vremurilor noastre. Multe sunt învăţăturile folositoare pe care autorul le prezintă în lucrarea sa. Astfel, el subliniază faptul că "îndumnezeirea realizată în Maria este rezultatul voinţei ei libere şi a consimţământului de a fi Maică a lui Dumnezeu întrupat. Fecioara Maria este, prin urmare, prima şi ultima fiinţă umană creată care reprezintă perfect micro şi macrocosmosul, având de îndeplinit scopul creaturii întregi de a fi în perfectă simbioză cu iubirea şi voinţa divină. Prin acceptarea întrupării Logosului divin, Maria este plinătate a iubirii, dăruind lui Dumnezeu viaţa sa care este şi viaţa noastră. Prin ea se reorganizează acel scop şi acea împlinire a întregii vieţi întru iubire, ceea ce înseamnă a-L accepta pe Hristos spre a duce viaţa Lui în sufletele noastre". Spiritul de observator fin şi de analiză minuţioasă străbate din pagină în pagină lucrarea Preasfinţitului Episcop Visarion. Şi pentru acest lucru, dar mai ales pentru folosul ei duhovnicesc, considerăm că lucrarea Învăţătura Mariologică a Sfântului Nicolae Cabasila în spiritualitatea ortodoxă a secolului al XIV-lea constituie una dintre cele mai folositoare lecturi pe care le-ar putea parcurge cei care manifestă dragoste autentică faţă de Maica Dom-nului. Iubirea şi evlavia pentru lucrarea închinată Icoanei Bisericii, Luceafărului mărilor şi Fecioarei îmbrăcate în lumină sunt nu doar rodul unei strădanii academice îndelungate, ci mai ales un fel de-a fi şi o trăire perpetuă sub Acoperământul ei preasfinţit.