Bucuria străduinţei pentru cele sfinte

În anul mântuirii 2000, la 1 mai, se prăznuia a doua zi de Paşti. „Sărbătoare a sărbătorilor şi praznic al praznicelor“ pentru întreaga Ortodoxie, dar atunci în mod special pentru părintele Ioachim Giosanu, care a primit harul şi darul arhieriei, fiind învestit ca arhiereu-vicar al Episcopiei Romanului, cu titlul Băcăuanul.

Am participat cu mare bucurie la oficierea slujbei săvârşite în faţa Catedralei voievodale din Roman. Negrăită revărsare de binecuvântări cereşti peste un pământean care căuta din pruncie calea către Cel ce este Viaţa, Adevărul şi Bucuria noastră.

După 20 de ani de la încheierea studiilor teologice, Ilie Giosanu, provenit din Stăniţa călugărilor râvnitori şi a monahiilor evlavioase, a hotărât să aleagă liniştea filocalică spre care râvnise cu devoţiune încă din copilărie, înainte de cursurile seminariale, ca novice în Sihăstria marilor cuvioşi, lângă marii părinţi duhovniceşti care i-au insuflat dragostea de cele sfinte.

Fiecare dintre noi poartă în traista vieţii doruri de cuminecare cu înălţimile Cerului, dar şi propriile neputinţe. La vârsta tinereţilor mai ales, o puternică luptă se poartă între virtuţi şi ţărâna din noi, un război nevăzut dintru care nu poţi ieşi învingător decât cu ajutorul şi marea milostivire a lui Dumnezeu.

Acum, la împlinirea a 15 ani de slujire arhierească şi a 25 de când l-am cunoscut pe vlădica Ioachim, pot afirma că a fost şi rămâne un bărbat al luptelor duhovniceşti şi un om cum nu sunt mulţi. În general, folosim cuvinte convenţionale când vorbim despre alţii, elogioase, fie că sunt sincere sau nu. Uneori oamenii chiar le merită, iar noi avem de învăţat privind la felul lor de a fi şi a vieţui în Hristos, Domnul nostru.

În anul 1990, la începutul lunii iulie, am fost chemat să slujesc ca ierodiacon în „Maica Bisericilor“ din Moldova, la Catedrala Mitropolitană din Iaşi. Între diaconii catedralei se afla şi părintele arhidiacon Ioachim Giosanu, care venise de la Mănăstirea Bistriţa şi slujea la Iaşi de patru sau cinci ani. L-am remarcat din primele ceasuri petrecute acolo. Era paşnic, atent, binevoitor. Întregul sobor al catedralei era întru totul supus şi ascultător mitropolitului locului, tânărul profesor de teologie Daniel Ciobotea, şi, bineînţeles, la un alt nivel, Marelui Eclesiarh, arhim. Partenie Apetrei.

Slujbele din Catedrala Moldovei aveau un farmec şi o strălucire aparte. La acestea contribuia, cu măsura lui, şi arhidiaconul Ioachim Giosanu.

Am slujit împreună, însoţindu-l pe Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei aproape la toate slujbele, până când ierarhul a hotărât ca părintele Ioachim să fie hirotonit ieromonah, înainte de plecarea la bursa din Franţa, oferită cu mărinimie de chiriarhul de la Iaşi.

Hirotonia în treapta preoţiei a fost săvârşită la Mănăstirea Văratec, în ziua de 30 decembrie 1990. Mitropolitul Daniel a slujit într-un sobor ales de preoţi şi diaconi, dintre care amintesc pe: Arhimandritul Bartolomeu Anania, viitorul Arhiepiscop şi Mitropolit; Arhimandritul Dr. Irineu Cheorbeja, stareţul Mănăstirii Neamţ; Arhim. Victorin Oanele, stareţul Mănăstirii Sihăstria, şi preoţii slujitori de la Mănăstirea Văratec. Biserica mănăstirii era neîncăpătoare. Pe lângă vieţuitoarele locaşului se aflau mulţi credincioşi veniţi la slujba de duminică. Printre ei se aflau ministrul Adrian Năstase cu familia şi prefectul de Iaşi, prof. dr. Dan Gâlea.

Mitropolitul a slujit cu atenţie şi emoţie, felicitându-l la momentul potrivit pe arhidiaconul care l-a însoţit jumătate de an în slujirea liturgică de pe cuprinsul eparhiei. La finalul slujbei, am primit hirotesia întru arhidiacon, în locul părintelui Ioachim, devenit ieromonah şi, după alte câteva zile, protosinghel.

În ziua pomenirii Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, părintele Ioachim a plecat spre Paris, unde avea să rămână până la revenirea în ţară când, la 1 mai 2000, a fost hirotonit arhiereu.

Între darurile şi lumina întâlnite în persoana arhidiaconului, arhimandritului şi arhiereului Ioachim Giosanu am observat ascultarea, perseverenţa, bunătatea, îndelunga răbdare, facerea de bine, credincioşia, împotriva cărora, după cum spunea Apostolul Neamurilor, nu este lege, adică legea nu operează.

În perioada şederii la Iaşi, a fost ascultător şi smerit, opunând răbdarea şi smerenia atitudinii riguros şi aspre a temutului Mare Eclesiarh.

A fost perioada împletită cu slujbele zilnice la care prezenţa era obligatorie, dar şi cu preocupări cărturăreşti ori de cancelarie, atât de necesare teologilor şi mai cu seamă monahilor din administraţie. Între anii 1985 şi 1990, arhidiaconul Ioachim Giosanu a participat la numeroase slujbe arhiereşti săvârşite în Catedrala Mitropolitană, dar şi la mănăstirile sau parohiile eparhiei, cu Patriarhul Teoctist (atunci şi Locţiitor de Mitropolit al Moldovei şi Sucevei), cu Episcopul-vicar Pimen Suceveanul şi cu noul Mitropolit al Moldovei, Daniel Ciobotea.

În Franţa, părintele Ioachim a aprofundat cunoştinţele teologice, dar a şi „zidit sufleteşte“ pe mulţi dintre cei întâlniţi în acea perioadă. A înfiinţat o mănăstire românească nu prea departe de Paris, la Rosiers, a slujit în câteva comunităţi ortodoxe, nu doar româneşti, şi s-a apropiat sufleteşte de Arhiepiscopul emerit român Adrian Hriţcu, alinându-i suferinţele şi pribegia.

În noua ascultare de arhiereu, începând cu luna mai 2000, vlădica Ioachim a lucrat împreună cu Episcopul Eftimie (arhiepiscop din anul 2009) pentru Eparhia Romanului, devenită între timp Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului. Este de prisos să amintim că tot ce s-a realizat în ultimii 15 ani poartă pecetea strădaniei şi dragostei lui. La Centrul eparhial, în multe mănăstiri, parohii şi instituţii ale eparhiei se văd semnele înnoirilor şi ale bunei chivernisiri.

Legătura cu Sfânta Liturghie şi slujbele bisericeşti se revelează în cuvântul de învăţătură rostit cu atâtea prilejuri, dar şi în slovele aşezate pe hârtie şi închinate sfinţilor recent canonizaţi de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Darul poeziei, specific oamenilor sensibili, este un alt talant pe care l-a primit vlădica Ioachim de la Dăruitorul a toate.

Între sfinţii cu slujbele alcătuite prin osteneala sa, Cuvioasa Parascheva ocupă un loc predilect, pentru faptul că a slujit-o ca diacon la Iaşi, înţelegând taina şi puterea ru­găciunilor ei, dar şi în Catedrala Eparhiei Romanului, ocro­tită de mult milostiva sfân­tă, cu aproape un veac înainte ca moaştele ei să fie aduse în capitala Moldovei prin strădania marelui domn Vasile Lupu al Moldovei.

Apreciat de către ierarhii liturgişti şi teologi ai Sfântului Sinod, vlădica Ioachim a alcătuit, aidoma imnografilor din trecute vremuri, cuvinte de cinstire închinate lui Dumnezeu şi sfinţilor bineplăcuţi Lui.

Aceeaşi atenţie şi preocupare s-a îndreptat şi înspre lumea călugărilor, a celor din Sihăstria inimii sale, ori de la Văratec, unde s-au închinoviat multe rudenii apropiate (sora, bunica, mătuşi, verişoare) sau în alte locuri ale Moldovei, cu monahii de acum şi de altădată. Uneori a scris despre aceştia cuvinte frumoase, asemeni celor din Pateric sau Lavsaicon, continuând tradiţia imnografilor şi a biografilor care au văzut realitatea contemporană în lumina trăirilor şi a bunătăţii inimii lor.

Am fost nevoit să remarc în decursul unui sfert de veac că părintele Ioachim n-a răsplătit răul cu rău, ci s-a străduit să înmulţească binele, „făcându-se tuturor toate, ca măcar pe unii să-i dobândească“ (1 Corinteni 9, 22).

În virtutea celor învăţate din cuvintele Mântuitorului păstrate în paginile Scripturilor, vlădica Ioachim a făcut multor oameni bine, cu fapta şi cuvântul, realizându-le pe acestea în discreţia cerută de Domnul vieţii veşnice. Această discreţie s-a putut observa mai ales în anii când s-a aşezat, cuviincios şi răbdător, în spatele altora, lucrând fără să iasă în evidenţă, răbdând până la capăt, cum îi şade bine unui monah care nu‑şi uită îndatoririle.

Odată cu trecerea anilor s-au înmulţit şi darurile. Arhiepiscopul de astăzi al Romanului şi Bacăului a păstrat dragostea pentru cele sfinte şi rânduiala cea bună pentru slujirea Bisericii. Înconjurat de responsabilităţi şi cereri care se adaugă permanent, vlădica Ioachim preţuieşte vremea şi se apleacă cu aceeaşi bucurie deasupra Ceaslovului ca şi deasupra unei pagini albe care aşteaptă podoaba şi măiestria condeiului inspirat.

Mărturisesc că Arhiepiscopul Ioachim are darul neuitării şi al prieteniei, al bucuriilor de taină şi al lucrării sub aripa îngerului. Când toate se petrec într-o asemenea manieră, ele conferă fericitului stăpân lumină dintr‑o lumină lină, neînserată, dar şi bucurie care nu se iroseşte asemeni celor trecătoare.

Aflându-mă departe de ţară la Las Vegas şi Detroit, SUA (24 aprilie - 4 mai 2015), închei aceste rânduri şi îi doresc Înaltpreasfinţitului Părinte Ioachim puteri sporite şi timp să le rânduiască pe toate, inspiraţie şi dulce glăsuire, bogăţie a sufletului, îngăduinţă şi iubire pentru cei din preajmă, cum s-a străduit să lucreze mereu.