Bucuria vieţii şi pustiirea morţii în teologia Sfântului Efrem Sirul
Centrul vieţii creştine presupune descoperirea mistică a identităţii noastre în Moartea şi Învierea Mântuitorului Hristos. Este o coborâre cu Hristos în moarte şi totodată o ridicare împreună cu El la bunătăţile vieţii veşnice. Simbolistica Sfântului Efrem Sirul, şi totodată a Părinţilor sirieni, este una a suferinţei şi învierii deopotrivă. Este o regăsire continuă a „veşmântului de slavă” pe care Adam l-a pierdut odinioară în Rai. Raiul nu poate fi dobândit fără „pogorârea la iad” şi „Cămara de nuntă” nu poate fi împodobită decât prin Jertfa „Mirelui ceresc”.
„Afi creştin” - spunea Mitropolitul Nicolae Mladin – „e a şti că eşti chemat la suferinţă. Şi pe măsură ce se adânceşte comuniunea cu Hristos, pe măsură ce viaţa lui Hristos îţi domină viaţa, se adânceşte şi tensiunea «diavolului», a «lumii» şi a «cărnii» faţă de tine şi, invers, se adânceşte şi moartea omului vechi şi deci suferinţa. Cine vrea să trăiască în planul lui Hristos trebuie să accepte suferinţa. Este ca o prelungire a suferinţelor lui Hristos în istorie (căci Hristos Însuşi e Cel ce suferă în membrele Sale)… Această «identitate mistică» cu Hristos Cel mult pătimitor îşi găseşte (în planul trăirii conştiente) expresia directă obiectivă în propriile noastre suferinţe pentru Hristos. Suferi pentru că eşti în comuniune mistică cu Hristos, în comuniune mistică cu patimile Lui” (Ascetica şi mistica paulină, pp. 156-157).
„Dumnezeirea S-a pogorât ca să înalţe umanitatea”
Pentru a-l trage pe om la Sine, ştiind că odinioară strămoşul Adam „a dorit să fie Dumnezeu şi n-a fost”, „Cel Preaînalt … Şi-a trimis pe Fiul Său pentru a-I îndeplini dorinţa”. Ridicarea omului spre slava sau îndumnezeirea Lui este completată în gândirea Sfântului Efrem de o adevărată „teologie a coborârii”. Imnele sale sunt grăitoare în acest sens: „Voia liberă a reuşit să prefacă frumuseţea lui Adam în urâţenie,/pentru că el, un om, a căutat să se facă Dumnezeu./ Harul însă i-a făcut frumoase urâţeniile/ şi Dumnezeu a venit să se facă om./ Dumnezeirea S-a pogorât/ ca să înalţe umanitatea,/ Căci Fiul a făcut frumoase urâţeniile slugii/ şi astfel el s-a făcut Dumnezeu aşa cum îşi dorea” (Imnele despre feciorie, 48, 15-18).
După cum se poate observa, îndumnezeirea omului, acest theosis despre care vorbesc în special Părinţii greci, este aşezată de Sfântul Efrem Sirul în contextul coborârii Logosului Dumnezeiesc din veşnicia slavei Sale până la temeliile iadului pentru a-l scoate pe Adam din ghearele morţii. Mântuirea lui „Adam cel vechi” capătă astfel o dimensiune temporală, conturată de aşteptarea promisiunii făcute de Dumnezeu în Rai şi concretizate prin Întruparea Mântuitorului „la plinirea vremii” (Gal. 3, 24). Profesorul Sebastian Brock individualizează în acest sens valenţele timpului istoric şi sacru în contextul Pogorârii la iad: „Semnificaţia acestei teme exprimă în mod clar diferenţa dintre timpul istoric, pe de o parte, şi timpul liturgic, pe de altă parte. Timpul istoric însumează o serie de evenimente liniare, întrucât în timpul sacru nu există înainte sau după pentru că ceea ce contează în timpul sacru este evenimentul mântuitor şi nu când şi unde s-a întâmplat. Întruparea este un eveniment cu efecte atât în timpul istoric, cât şi în timpul sacru. Prin Întrupare, Dumnezeu Cuvântul S-a născut într-un anume loc şi într-un anume timp. Cu toate acestea, venirea Sa în lume este independentă de un timp sau de un loc anume, de trecut sau viitor. Întrucât acest aspect nu se poate exemplifica în timp sau spaţiu, foloseşte expresia «S-a pogorât la iad», locaşul atemporal al morţilor din Vechiul Testament, nereperat ca spaţiu. Văzută în această lumină, coborârea Mântuitorului la iad şi victoria Sa asupra morţii îmbracă o semnificaţie capitală pentru viaţa Bisericii, fiind înrădăcinată în temporalitatea sacră şi în fiecare moment al temporalităţii istorice, devenind astfel un subiect intens dezvoltat de Sfântul Efrem în scrierile sale” (S. Brock, Spirituality in the syriac tradition, pp. 37-38).
Tema „Pogorârii la iad” se conturează ca particularitate a teologiei efremiene mai ales în contextul scrierilor poetice. Carmina Nisibena constituie în acest sens cel mai concludent exemplu. Strofele 35-42, 52-68 vorbesc „Despre Domnul nostru, despre moarte şi despre satana”, identificând în formă descriptivă, dialogică sau monologică principalele caracteristici ale prezenţei Mântuitorului în „pântecele iadului”.
Considerat a fi locul de şedere al celor morţi înainte de venirea Mântuitorului Hristos, iadul este descris de Sfântul Efrem ca un „vârtej” (şâmartâ) sau „abis” (hawtâ) care îi înghite pe toţi cei vii. După ce a înghiţit fructele mortale, iadul L-a înghiţit în sfârşit pe Fructul vieţii, Fiul lui Dumnezeu, Care, pentru a face posibilă această întâlnire, S-a îmbrăcat pe Sine în trup omenesc (pagrā): „Iadul este îngrozitor, pedeapsa este peste tot/ este groapa ce înghite şi se deschide pentru tot ce mişcă./ Cei care cad în abisul iadului, înviază/ urâţimea păcatului, care îi duce la disperare” (Carmina Nisibena, 52, 22-23).
Această posesivitate mortală a iadului este distrusă prin Întruparea Mântuitorului, care, din bunătate, dezbracă întunericul „de prada sa şi îl lasă flămând”. Pogorându-se la iad, Hristos reface toată stricăciunea morţii, adunând laolaltă trupurile cele risipite şi dăruindu-le viaţă. Prin Învierea Sa, Mântuitorul aduce în lume bucuria vieţii şi în iad pustiirea morţii.
„Pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui”
Sub aspect eclesiologic, tematica „coborârii la iad” este legată în viziunea Sfântului Efrem de testamentul pe care Mântuitorul Hristos îl lasă lui Petru înainte de Sfânta Sa Jertfă: „Şi Eu zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 18). În textul Diatesaronului expresia iniţială a fost „zăvoarele iadului”. Atât exegeţii mai vechi, cât şi cei mai noi au înţeles aceste expresii în diferite feluri. Cu toate acestea, în tradiţia siriană termenul face trimitere directă la coborârea Mântuitorului Hristos la iad. Totuşi, în secolul al 2-lea, înţelesurile celor doi termeni se întrepătrund, fiind conjugate în cel de „coborâre”, aşa cum se poate observa în următoarele texte: „Domnul a sfărâmat porţi de aramă şi zăvoare de fier a înfrânt” (Ps. 106, 16); „Eu voi merge înaintea ta şi drumurile cele muntoase le voi netezi, voi zdrobi porţile cele de aramă şi zăvoarele cele de fier le voi sfărâma” (Is. 45, 2). Tema „coborârii Mântuitorului la iad”, regăsită în cele două citate, a trecut ulterior şi în textele liturgice, de multe ori sub forme sugestive. Ceea ce este foarte important este trimiterea pe care expresia „zăvoarele iadului” o face către textul de la Matei 16, 18, amintit mai sus.
Părintele profesor Dumitru Stăniloae duce această idee mai departe şi afirmă că, pe temelia cea tare a credinţei, Hristos întemeiază Biserica Sa, arzând prin focul Sfântului Duh tot ceea ce este rău şi poate dezbina. În acest context, sprijinindu-se pe învăţătura Sfinţilor Părinţi, părintele Stăniloae identifică fundamentul Bisericii în actul dumnezeiesc al Întrupării Logosului, legându-l mai apoi de întreaga Sa activitate mântuitoare, inclusiv de coborârea la iad: „Sfinţii Părinţi au dezvoltat învăţătura că Hristos este Capul Bisericii, văzând-o întemeiată pe faptul că prin Întrupare El a asumat pârga firii noastre; apoi, pe faptul că a acceptat stare de jertfă şi a biruit moartea, putându-ne comunica şi nouă starea Sa de jertfă, puterea de a birui egoismul din noi şi a ne împărtăşi virtual de Învierea Lui, eliberându-ne încă de acum de mărginirea egoismului şi a legilor coruptibilităţii prin punerea în legătură cu viaţa infinită şi liberă aflătoare în trupul lui Hristos”.