Bucurie cu reţinere, tristeţe cu speranţă

Că o recunoaştem sau nu, cu toţii ne dorim să fim fericiţi. Iar unul dintre motivele pentru care oamenii diferă atât de mult în ce priveşte atitudinea, comportamentul, priorităţile pe care şi le fixează este că fiecare îşi imaginează calea spre fericire în mod particular. În funcţie de educaţia primită, de mediul în care a crescut şi şi-a definit personalitatea, de experienţele de viaţă care şi-au lăsat amprenta etc., cineva, de pildă, realizează, în cele din urmă, că bogăţia exorbitantă nu poate aduce sufletului decât o mulţumitoare stare de confort. Un altul ar putea crede că împlinirea profesională, un statut care să-i aducă respectul şi stima celorlalţi ar coincide cu un aşteptat sentiment de relaxantă satisfacţie. Apoi, ce să mai vorbim despre larg acceptata idee că există, undeva, pentru fiecare o „altă jumătate“, fără de care este greu de imaginat sentimentul împlinirii.

 

Fericirea este concepută felurit şi în funcţie de vârsta celui care o caută. Într-un fel poţi mulţumi un copil şi în cu totul altul poţi aduce măcar un zâmbet pe chipul unui vârstnic. Dincolo de toate, un fapt este sigur: pe măsură ce înaintăm în vârstă, tot mai puţine lucruri ne satisfac sau, mai bine spus, tot mai puţine lucruri, care până atunci aduceau satisfacţii, mai au aceeaşi forţă iradiantă ca altădată.

 

 

Viaţa noastră e o permanentă căutare. Câteodată, suntem satisfăcuţi de ce găsim, alteori nu. Câteodată, zăbovim mai mult acolo unde am găsit ceva mulţumitor, alteori ne continuăm imediat umbletul. Firesc, trecând prin toate aceste experienţe, învăţăm, devenim mai „pretenţioşi“. Şi spun Sfinţii Părinţi că, odată ajunşi în acest punct, unii caută tot mai mult apropierea de Dumnezeu printr-o decantare a esenţialului vieţii de balastul cotidian, apăsător, „stingător“ de viaţă. Alţii, datorită unei viziuni utopice şi mioape asupra vieţii, intră în vârtejul ameţitor al contextului lumesc, al plăcerilor tot mai rafinate dar, în acelaşi timp, tot mai nemulţumitoare, sfârşind, tragic, în obişnuinţe, chiar obsesii.

 

 

În gândirea patristică găsim adesea exprimată ideea că toate bucuriile, dar şi toate greutăţile, trebuie întâmpinate cu mulţumire, adică apreciate şi evaluate în mod corect, căutând să le dăm un înţeles dincolo de sfera imediatului.

 

 

Chiar dacă omului contemporan i-ar părea dubioasă ideea că bucuriile trebuie întâmpinate cu oarecare reţinere, iar tristeţile cu gândul la bucuriile trecute (sau, mai ales, viitoare), tradiţia creştină arată, în numeroase rânduri, că tocmai acest echilibru determină măsura fericirii. Fericirea e o împăcare chibzuită şi realistă cu ceea ce ai, cu ceea ce meriţi, cu ceea ce poţi spera. E un raport cu ceea ce ţi-a pus Dumnezeu în faţă sau îţi va da mai departe. Bătrânii noştri spuneau că bucuriile prea multe, dar şi tristeţea neîncetată fie te-nnebunesc, fie te nesimţesc, lăsând să se înţeleagă acelaşi lucru: fericirea e o stare de cumpătare, de echilibru şi de senină autoacceptare.

 

 

Şi, totuşi, de cât are nevoie un om pentru a fi fericit?

 

 

Uneori, chiar de un gând. Un gând care determină pe cei care L-au găsit pe Dumnezeu să devină cei mai fericiţi oameni, uneori chiar fără să aibă nimic. Atunci, fericirea înseamnă cu adevărat ceva, cu mult mai mult decât se întrevede în mod obişnuit, este superlativul trăit zi de zi, aureolând, definitiv şi plenar, toată existenţa noastră, cu tot cu necazuri sau bucurii.