Bunătatea prin har

Întrebarea retorică a Mântuitorului nostru Hristos "Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?" (Mc. 8, 37) ne determină să-l comparăm pe tânărul bogat din pericopa evanghelică de la Matei 19, 16-26 cu personajul Faust din capodopera literară tragică cu acelaşi nume a poetului şi filosofului european Johan Wolfgang Goethe. Se ştie că acest personaj principal, dorind să-şi prelungească viaţa şi fericirea, face un pact cu diavolul, riscând să-şi piardă sufletul, adică propria sa mântuire. În concepţia lui Faust, care literalmente "îşi vânduse sufletul diavolului", mântuirea propriului suflet reprezenta o valoare de schimb pe care, din fericire, avea să o recupereze până la urmă numai săvârşind binele şi preocupându-se de nevoile semenilor săi. Însă o morală potrivită poveştii lui Faust o regăsim într-o predică a Sfântului Ioan Gură de Aur, care ne arată că nu atât banii sau averile sunt de dispreţuit, ci proasta lor întrebuinţare: "Nu-i de ajuns să dispreţuieşti banii şi averile, ci trebuie să hrăneşti cu ele pe săraci. (…) Hristos nu defaimă averile, ci pe cei stăpâniţi de averi".

Pericopa evanghelică despre "Tânărul bogat" este un adevărat elogiu pe care Mântuitorul Hristos îl aduce virtuţii bunătăţii. De obicei afirmăm că bunătatea este una dintre virtuţile umane şi, totuşi, observăm cum Mântuitorul Hristos face o afirmaţie bizară: "Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu". Cu alte cuvinte, El afirmă de fapt că Dumnezeu este bun prin fire, nu prin virtute. Explicaţia? Bunătatea lui Dumnezeu coincide cu fiinţa Sa şi este imuabilă şi neschimbabilă precum este şi Aceasta, în timp ce virtutea bunătăţii umane este doar o stare prin care poate trece omul. În acest sens, Sfântul Ioan Damaschinul spune: "La noi prudenţa, înţelepciunea şi sfatul vin şi se duc, pentru că sunt nişte stări ale sufletului. La Dumnezeu, însă, nu este aşa. La El nimic nu se produce şi dispare, căci El este neschimbat, imuabil şi nu trebuie să admitem accidente la El. La Dumnezeu binele coincide cu fiinţa. (…) Dumnezeu, fiind bun prin firea sa dumnezeiască, este cauza atot binele". Dar pericopa evanghelică despre "Tânărul bogat" mai este şi o lecţie de viaţă primită de un tânăr bogat căruia Mântuitorul nostru Hristos îi arată că valoarea binelui este condiţionată de virtutea bunătăţii. Un ateu s-ar putea întreba în acest moment, probabil pe bună dreptate, dacă omul singur, fără Dumnezeu, poate fi un om bun? Răspunsul este unul afirmativ, dar numai pentru că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, purtând în el raţiunile firii Sale dumnezeieşti. Dar, aşa cum copia nu este totuna cu originalul, tot astfel bunătatea prin firea dumnezeiască nu este egală cu cea după virtute. Harul bunătăţii depăşeşte limitele oricărui bine închipuit de om, pentru că una este copia şi alta este modelul. De aici şi axioma creştină a neputinţei omului de a se mântui fără ajutorul lui Dumnezeu: "Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu" (Luca 18, 27).

Prin afirmaţia că "nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu", Mântuitorul nostru Hristos indică de fapt că există o virtute a bunătăţii ca rezultat al conlucrării harului lui Dumnezeu cu sufletul uman. Regândind virtuţile ca însuşiri sufleteşti sinergetice - dependente de om şi de harul necreat al lui Dumnezeu, deopotrivă -, Mântuitorul nostru Hristos restabileşte raportul dintre Dumnezeu şi lume, tranşând definitiv această problemă în favoarea mântuirii omului. Spre exemplu, în cazul virtuţii bunătăţii, aceasta este o stare pe care creştinii o dobândesc prin har, iar ateii o cultivă prin intuiţie. Diferenţa calitativă între aceste două perspective este determinată de faptul că harul bunătăţii depăşeşte întotdeauna limitele binelui închipuit de om. Din păcate, societatea contemporană "de consum" este dominată de oameni care mai cred că pot cumpăra totul cu bani, inclusiv mântuirea. Condiţia depăşirii acestui stadiu de gândire rudimentară este reprezentată de necesitatea ca omul contemporan să se reorienteze axiologic spre Dumnezeu, astfel încât să integreze toate valorile într-o viziune unitară care să fie subordonată valorii religioase, iar nu celei economice, concepţie originală propusă de filosoful român Tudor Vianu în lucrarea Filosofia culturii şi teoria valorilor.