Bunăvoinţa stăpânirii romane faţă de creştini

Stăpânirea romană nu a avut o atitudine net potrivnică credinţei creştine în primele trei veacuri. Din contră, au existat o serie de conducători romani binevoitori faţă de creştini, pe care i-au ocrotit, i-au pus în funcţii importante şi i-au sprijinit în misiunea lor de propovăduire. Acest fapt este atestat şi de istoricii Bisericii din perioada respectivă, în special de Eusebiu de Cezareea, cunoscutul scriitor bisericesc.

În general, opinia care s-a statornicit la nivel global a fost aceea că primele trei veacuri au reprezentat o perioadă continuă de persecuţii dure şi nedrepte împotriva creştinilor. Cu toate acestea, aşa cum am arătat şi în cadrul materialelor anterioare, perioadele favorabile sau neutre pentru creştini din primele trei veacuri întrec cu mult perioadele nefavorabile. Acest fapt este atestat dincolo de orice îndoială de cunoscutul istoric şi scriitor bisericesc Eusebiu de Cezareea: „În această privinţă există dovezi că oamenii stăpânirii au arătat uneori acte de bunăvoinţă faţă de ai noştri, cărora le încredinţau până şi posturi de conducere a provinciilor şi, din pricina marii simpatii pe care o nutreau faţă de învăţătura noastră, erau în stare să-i dezlege chiar şi de apăsătoarea obligaţie de a aduce jertfe păgâneşti. Ce să zicem de cei aflaţi în palatele împărăteşti şi chiar despre dregătorii înşişi! Aceştia dădeau libertate curtenilor, femei, copii şi sclavi, uneori şi când erau ei de faţă, să-şi mărturisească deschis, prin grai şi prin faptă, credinţa lor religioasă, îngăduindu-le chiar să se laude cu libertatea credinţei lor, preferându-i în chip deosebit chiar înaintea colegilor lor de serviciu“ (Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească“, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 313). Aşadar, creştinii au condus chiar şi provincii ale Imperiului Roman. Este neclar dacă Eusebiu se referă la perioada de dinaintea conducerii lui Diocleţian sau o include şi pe aceasta în cadrul temporal de care vorbeşte. Din punctul nostru de vedere, nu există nici un motiv pentru care domnia lui Diocleţian, cel puţin prima parte a acesteia, să nu fie inclusă aici. Diocleţian a fost, poate, împăratul care a oferit cele mai multe posturi de conducere creştinilor, de vreme ce în vremea sa acestea s-au înmulţit odată cu reîmpărţirea în provincii a imperiului. Aşadar, Diocleţian, acea „bestia nera“ a creştinilor de la sfârşitul veacului al III-lea şi începutul veacului al IV-lea, a fost, de asemenea, un împărat care a favorizat foarte mult din punct de vedere politic comunitatea creştină, oferind multe posturi de conducere creştinilor înzestraţi cu calităţi administrative potrivite. De asemenea, Eusebiu ne confirmă aici că romanii erau permisivi din punct de vedere religios şi că le permiteau creştinilor aflaţi în posturi importante să nu aducă jertfe zeilor păgâni dacă nu doresc acest lucru. Precedentul iudaic a fost foarte util aici. Libertatea religioasă oferită era încununată şi de îngăduirea manifestării libere a credinţei creştine, chiar şi pentru sclavi. Mărturia lui Eusebiu de Cezareea cu privire la îngăduinţa romanilor faţă de creştini este mai mult decât grăitoare aici.

Neglijarea îndatoririlor faţă de Dumnezeu

Dacă citim cu atenţie istoria poporului iudeu expusă în Vechiul Testament, trecem apoi la perioada persecuţiilor şi încheiem cu căderea Constantinopolului, rămăşiţa finală a unui mare imperiu, vom regăsi în toate relatările istoricilor aceeaşi cauză pentru evenimentele negative care apar pe parcurs: neglijarea îndatoririlor faţă de Dumnezeu. Eusebiu de Cezareea nu constituie o excepţie. Astfel, pentru a explica persecuţiile îndreptate împotriva creştinilor, el expune următorul tablou general: „Cu toate acestea, din pricina prea marii libertăţi, treburile noastre s-au înrăutăţit, degenerând în moliciune şi în nepăsare. Întrucât ajunsesem să ne invidiem unii pe alţii şi să ne ocărâm între noi atât de cumplit încât puţin a lipsit ca pe lângă vorbele urâte cu care ne împroşcam să nu luăm şi spada, şi lancea să ne luptăm întreolaltă, căpeteniile se sfâşiau între ei, supuşii se răsculaseră unii contra altora, o nespusă făţărnicie şi prefăcătorie dusese la cel mai înalt grad de răutate. Atunci, judecata dumnezeiască, aşa cum ştie ea să o facă, a ridicat braţul cu îngăduinţă, într-un timp când întrunirile nu fuseseră încă interzise, desfăşurându-şi blând şi liniştit lucrarea sa de supraveghere şi îndreptare! Persecuţia a început mai întâi printre fraţii din rândurile armatei“ (Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească“, p. 314). Aşadar, Eusebiu de Cezareea este convins că libertatea îngăduită de stăpânirea romană cu privire la credinţa creştină nu a avut întotdeauna rezultate pozitive.

Practic, comunităţile creştine au început să fie laxe, incapabile să îşi păstreze vigoarea duhovnicească, virtuţile înalte şi jertfirea de sine. Invidia, certurile, părerile mândre au început să sape în interiorul comuniunii şi să o surpe. Prin urmare, persecuţiile sunt percepute drept o încercare a lui Dumnezeu de a reduce ordinea în cadrul comunităţilor creştine destrămate de lăcomie, invidie şi ură. Aşa cum ne aşteptam, primii persecutaţi au fost creştinii din cadrul armatei, urmaţi apoi, probabil, de cei aflaţi în funcţii importante. De regulă, armata era prima care începea să acţioneze în cadrul persecuţiilor, fiind dublată de autoritatea publică.

Durerea persecuţiei

Pentru creştinii obişnuiţi cu libertatea religioasă îngăduită de autoritatea romană, persecuţiile păreau, fără îndoială, drept un act strigător la cer. Nedreptatea însoţea fiecare act de persecuţie, dar trebuie să remarcăm aici şi că această schimbare de atitudine a stăpânirii romane faţă de creştini era cu atât mai flagrantă în vremea persecuţiilor. Creştinii se întrebau probabil ce vor romanii de la ei: să se ascundă sau să manifeste în mod liber? Tabloul general al persecuţiilor este detaliat de Eusebiu de Cezareea: „Toate acestea s-au petrecut în vremea noastră. Căci am văzut cu ochii noştri case de rugăciune dărâmate din vârf până în fun-daţii şi dumnezeieştile Scripturi şi alte cărţi de slujbă date focului în mijlocul pieţelor, am văzut unii păstori ai Bisericii fie ascunzându-se în chip ruşinos într-un loc sau într-altul, fie arestaţi în mod nedemn şi insultaţi de duşmani“ (Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească“, p. 314). Eusebiu de Cezareea nu se ridică împotriva stăpânirii romane atunci când descrie cauzele persecuţiei. Din contră, este destul de sigur în descrierea acesteia ca fiind permisivă şi chiar deschisă manifestării libere a credinţei creştine. Mai mult decât atât, el pune totul pe seama lipsei de credinţă şi de virtuţi a comunităţii creştine, care, sprijinită fiind de autoritatea romană, refuză să-şi mai îndeplinească îndatorirea ei esenţială, şi anume respectarea legii iubirii. În materialul următor vom discuta pe îndelete persecuţia îndreptată de Diocleţian împotriva creştinilor.