Bunica - o moștenire de credință trăită

În Balcani, bunicii reprezintă o instituţie în sine. Mai ales în România şi în Grecia. Desigur, părinţii sunt maxima autoritate în familie, dar ori de câte ori greşeam în faţa lor, iar bunicii sau măcar bunica era prin preajmă, mama sau tata nu puteau să ne pedepsească. Nu era nevoie ca bunica să spună vreun cuvânt sau să arunce o privire. Doar prezenţa ei însemna că pedeapsa se prescria şi asta pentru că ea, bunica, avea tactica ei de a-mi spune cu calm şi fermitate ce e bine şi de urmat în viaţă. De aceea, rândurile de mai jos sunt pentru tine, iubita mea bunică Natalia Dobre. Sunt patru ani de când rugăciunile tale mă veghează din ceruri, pentru care îţi mulţumesc atât de mult.

La 28 ianuarie s-au împlinit patru ani de când bunica mea a trecut la Domnul. Timpul nu a șters dorul, dar a limpezit recunoștința pentru darul de a fi crescut lângă un om care a trăit credința cu simplitate, statornicie și discreție. Pentru mine, bunica a fost mai mult decât o prezență de familie: a fost o mamă sufletească, un reper de viață și o școală tăcută de teologie trăită.

Prin felul ei de a trăi, ne-a învățat că omul adevărat nu se clădește din vorbe, ci din fapte mici, făcute cu dragoste mare. Ne-a arătat că adevărata credință nu se proclamă, ci se trăiește, că bunătatea nu se afișează, ci se dăruiește și că suferința, purtată cu nădejde, poate deveni izvor de lumină pentru ceilalți.

Când era foarte tânără, cu trei copii mici şi bunicul s-a îmbolnăvit grav, s-a încrezut în Domnul, știind că El lucrează în viața celor care Îl iubesc pe El. S-a rugat cu nădejde să-i cruţe viaţa în numele iubirii ce i-o purta din clipa când s-au cunoscut.

Nu a cârtit nici o clipă, a luat frâiele gospodăriei şi s-a jertfit fără să-şi cruțe tinerețea. Cântatul cocoșilor o găsea lângă masa de croit, apoi se muta la mașina de cusut ca să nu-i trezească pe cei care încă dormeau. Seara, frântă de oboseală, mulţumea Domnului pentru că soţul ei cel drag era în viaţă şi îi arăta recunoștință pentru iubirea şi dăruirea ei.

După ce trecuse de 93 de ani, ne spunea să nu o întrebăm câți ani are, fiindcă nu știe când au trecut...

Cele trei fetiţe au crescut mari, s-au căsătorit şi i-au dăruit
12 nepoți. Apoi nepoții, la rândul lor, i-au completat urmașii cu 36 de strănepoți. Când ne-adunam la casa bunicilor, de la poalele munților, simțeam încă de la poartă mirosul cozonacilor şi al poalelor-n brâu. Ne întâmpina fericită şi ne ospăta cu multe bunătăți.

Avea însă grijă să ne hrănească şi sufletul, îndemnându-ne întotdeauna „să păstrăm credința într-un cuget curat”. Meditând mai mult la acest binecuvântat sfat, mi-am dat seama câtă înțelep­ciune cuprind aceste vorbe, căci nimic nu îţi poate asigura pacea, liniștea sufletească şi echilibrul decât un cuget care nu te mustră.

Viața ei a fost o mărturisire negrăită. Nu a rostit cuvinte mari, dar fiecare zi era o lecție despre răbdare, iertare și încre­dințare în voia lui Dumnezeu. Suferința şi-a purtat-o cu demnitate și nădejde. A înțeles adânc adevărul cuvântului Scripturii: „Credința, dacă nu are fapte, este moartă în ea însăși” (Iacov 2, 17). De aceea, credința ei se vedea în gesturi mici, dar pline de iubire, în tăcerea care nu judecă și în ­binele făcut fără a fi rostit.

Viața alături de un preot nu este o chemare la confort

Unul dintre cele mai puternice sfaturi primite de la bunica a fost înainte de căsătorie, când mi-a spus cu simplitate și responsabilitate: „Te căsătorești cu preotul Manuel, nu cu omul Manuel”. În aceste cuvinte se cuprinde o profundă înțelegere a Tainei Cununiei și a slujirii preoțești. Bunica știa că viața alături de un preot nu este o chemare la confort, ci la jertfă; nu la revendicări, ci la dăruire; nu la a fi în centru, ci la a sta, cu smerenie, în umbră.

Prin exemplul ei, m-a învățat că soția preotului este chemată să fie sprijin în rugăciune, pace în încercări și echilibru în viața comunității. Nu prin cuvinte multe, ci printr-o prezență caldă, discretă și statornică. Bunica a înțeles că familia preotului este chemată să prelungească lucrarea altarului în viața de zi cu zi, prin dragoste, răbdare și responsabilitate.

A crezut cu tărie că oamenii devin nemuritori prin pilda vieții lor trăite în Hristos

La patru ani de la trecerea ei la cele veșnice, simt că bunica nu a plecat cu adevărat. Ea trăiește în valorile pe care le-a sădit, în felul în care aleg să iubesc, să rabd și să slujesc. Moștenirea ei nu este una materială, ci una sufletească, iar aceasta rămâne vie și lucrătoare. Ea continuă să trăiască în felul în care aleg să iert, să rabd, să cred și să iubesc. Trăiește în fiecare gest bun pe care îl fac inspirată de exemplul ei, în fiecare rugăciune spusă cu nădejde, în fiecare încercare transformată în lecție.

Astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie de astfel de modele tăcute, care să ne arate că sfin­țenia se poate trăi în viața de fiecare zi. Bunica mea a fost un astfel de om. Iar responsabilitatea noastră este să ducem mai departe această moștenire, cu smerenie și credincioșie față de Dumnezeu. Veșnică să-i fie pomenirea!