Burghezii spirituale
În momentele tot mai rare când timpul ne permite și lecturi mai vechi ca știrile de ieri, când sărim mai multe secole dintr-un foc și deschidem o carte, ne doare să vedem profeții ascunse printre rânduri. Profeții despre trecutul nu prea îndepărtat sau despre viitorul prea apropiat. Iar una dintre temele care parcurg ca un râu cu apă incandescentă scrierile vechi ale filozofilor stoici, ale marilor moraliști din perioada secolelor XVI-XVII sau ale literaților de secol XIX este cea a „acomodării” spirituale. O temă care privește nu ridicarea sufletească a omului din marasmul său interior sau exterior, ci transformarea a ceea ce este mai înălțător și sublim din el într-o materie inertă, cât mai convențională, ușor de reprodus și de o mediocritate înfiorătoare.
Dacă doar instinctul de supraviețuire sau cel de „proprietate” ne-ar fi condus aici, atunci argumentele n-ar fi putut clinti nici cea mai slabă voință. Dar nu, aici ne-au condus alegerile de zi cu zi prin care Împărăția de foc ceresc făgăduită de Mântuitorul Iisus Hristos și arvunită fiecăruia prin harul Duhului Sfânt a fost înlocuită cu gândurile noastre despre ce ar trebui sau nu ar trebui să facem - creștinește, desigur. Dintre toate conivențele sociale cu care, vrând-nevrând, avem de-a face ori de câte ori părăsim camera în care dormim sau ne ecranăm, cele mai odioase sunt ipocriziile care aduc a creștinism. Când te întâlnești cu un om care a ales calea păcatului și care, în sinceritatea lui căzută, își apără deschis abisul sufletesc, încă mai poți vedea în ochii lui o rază de lumină, o clipă în care simți că, de s-ar întoarce la Dumnezeu din tot sufletul, ar muta și munții din loc. Dar când vezi oameni care pactizează cu cele mai grele fărădelegi închinându-se ulterior cu ipocrizie sau lăudându-se tuturor cu viața lor creștină, cu crucea grea pe care o au de dus, cu faptele bune pe care le-au săvârșit, vrei doar pustia în care au fugit Părinții. Și o vrei pe viață.
Mântuitorul Iisus Hristos ne-a spus clar: „Știu faptele tale; că nu ești nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă ești căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea. Fiindcă tu zici: Sunt bogat și m-am îmbogățit și de nimic nu am nevoie! Și nu știi că tu ești cel ticălos și vrednic de plâns, și sărac, și orb, și gol!” (Apocalipsa 3, 15-17).
Am ales termenul de „burghezie” pentru titlul acestui material purtând în minte ceea ce înțelegeau marii literați ai secolului al XIX-lea prin acest termen - fie că vorbim de Stendhal, Balzac, Victor Hugo sau J. Galsworthy. Nicidecum nu-l înțeleg în sensul odios al comunismului care a osândit la închisoare ceea ce aveam mai de preț ca personalități, oameni de cultură și cler folosind acest cuvânt: „burghezul” fiind opusul „proletarului”.
„Burghezia” era considerată de scriitorii menționați anterior ca o stare nu doar materială - pătura de mijloc a societății -, ci și de natură spirituală. Spre deosebire de nivelul sărac al populației, unde pâinea cea de toate zilele dicta asupra majorității deciziilor, și, totodată, în antiteză cu cea aristocratică, unde fie uscăciunea sufletească deplină, fie cea mai mare deschidere a inimii rareori treceau de barierele unui grup restrâns de membri, burghezia putea să-i ajute mai mult pe cei săraci și avea și capacitatea de a-i sprijini pe aristocrați să înțeleagă mai bine viața. Dar burghezii alegeau să se sprijine doar pe ei înșiși și să folosească totul pentru a-și urma propriul interes.
Acești oameni iubeau doar banii, statutul social, conivențele de zi cu zi și, sub aura unui creștinism de fațadă, întruchipau, în ochii tuturor, adevărata religie. O religie în care puteai să slujești lui Mamona ca lui Dumnezeu și, bineînțeles, lui Dumnezeu ca Mamona. Uscăciunea lor sufletească a întruchipat personaje celebre, de la domnul de Rênal din Roșu și negru de Stendhal, până la celebrul zgârcit Grandet al lui Balzac sau familia Forsyte, descrisă atât de admirabil de J. Galsworthy în Saga sa aproape interminabilă. Cum spunea un celebru autor de sonete din perioada renascentistă, Platin d’Anvers, crezul acestor burghezii spirituale era unul singur: Rugile să spui/ Rentele s-aduni.
Partea odioasă a acestei burghezii spirituale - în care parvenitismul social și interesul personal, alături de nepăsarea față de tot ce nu reprezenta persoana proprie, constituiau elementele de bază ale unui trainic egoism - este că a condus la secularizarea tot mai accentuată a vieții sufletului în lumea de astăzi. Precursorul secularizării a fost, în mod paradoxal, cel care și-a continuat viața păcătoasă spoindu-i exteriorul cu un pic de poleială creștină. O istorie al cărei paradox se răsfrânge din primele veacuri și până în prezent. Și asupra căreia răsună hotărât glasul lui Hristos: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogățești, și veșminte albe ca să te îmbraci și să nu se dea pe față rușinea goliciunii tale, și alifie de ochi ca să-ți ungi ochii și să vezi. Eu pe câți îi iubesc îi mustru și îi pedepsesc; sârguiește, dar, și te pocăiește (s.n.) (Apocalipsa 3, 18-19).