Caii din pereți (3)

Aproape că nu există noapte în care să nu aud caii din pereți nechezând. Acolo își duc viața toată ziua. Dar numai noaptea nechează. Ca să fie siguri că-i aude cineva.

Au fost cai adevărați mai demult. Asemenea celor care nechează în curte. Stau de vorbă între ei. Așa cred eu. Caii de acum ai lui tataie cu caii lui din trecut.

Cum or fi început toți în pereții camerei în care dorm, nu pot să știu. Deoarece tataie a avut mulți cai. De fiecare grindă a tavanului atârnă câte un ham. D-asta și vreau să nu-mi fie somn, ca să aud ce-i întreabă caii dinăuntru pe cei de afară. Prima oară n-am priceput mare lucru, întrucât nu cunoșteam limba cailor, n-o cunosc nici acum prea bine, dar am început să înțe­leg ce spun. Vor să afle ce mai este prin lume. Caii din pereți, adică.

Mă pufnește râsul când aud despre ce întreabă ei.

Caii din curte oftează mai întâi. Mă și mir, deoarece îmi închipuiam că e numai pentru oameni. Oftatul, vreau să spun.

Dar uite că oftează și caii, iar după ce oftează le răspund celor de altădată astfel: Nu mai e lumea pe care o știți. Suntem din zi în zi tot mai puțini.

- Poate că n-o mai fi iarbă destulă! zice un murg din perete.

N-aș putea să spun de unde știu că e vorba de un murg, dar sunt cât se poate de sigur că asta este.

- Iarbă? se miră iapa legată la căruță, alături de un armăsar tânăr, care este fiul ei.

Dimineața îl aud pe tataie întrebându-i dacă s-au odihnit cum trebuie. Le vorbește cu vorbele lui de om, cum vorbește și cu mine, însă caii, dovadă că pricep ce le spune, dau veseli din cap că da. Apoi le umple, de tataie zic, jgheabul de la fântână cu apă, ca să-și astâmpere setea. De mâncat o să-și ia singuri mai târziu de pe câmp, unde se vor afla toată ziua.

Îi privesc cum pleacă toți trei de acasă și încep, încă de când îi văd ieșind pe poartă, să-i aștept să se întoarcă, ceea ce se va întâmpla abia diseară.

Mâine o să plecăm toți patru, deoarece tataie a promis că mă ia și pe mine. D-aia și stau ca pe ghimpi, așteptând să se crape de ziuă. Dar până atunci ascult cum se crapă varul pe peretele din dreapta patului, însă ușor, ușor de tot, nu ca atunci când se crapă iarna gheața pe gârlă, iar prin crăpătură aud cum se strecoară în odaie nechezatul unui roib de odinioară, care zice:
- Iarba verde e singurul lucru ce lipsește aici. În rest, aflați că avem de toate!

Adică și viață? e cât p-aci să întreb eu. Dar e mai bine să nu mă bag în discuția lor.

Caii din curte ar putea să-i spună lui tataie că m-am băgat și să mă trezesc în zori că nu mai vrea să mă mai ia cu el.

Mai bine tac chitic și ascult. A trecut de miezul nopții, s-a lăsat răcoarea afară. Arunc o privire pe geam să văd ce face tataie. Ce să facă? Doarme dezvelit.

Numai să nu-l prindă vreo răceală, și mâine...

Când mă uit însă mai cu atenție, observ că e învelit cu nechezatul cailor. N-are cum să-l pătrundă frigul. D-aia și nechează întruna caii. Ca să nu răcească tataie. Și să nu răcesc nici eu.
(Fragment din romanul Duminicile zilei de luni, în curs de apariție la Editura RAO)