Călătoria unui orb

Orbul intra în biserici şi se ruga, cu credinţa că doar Dumnezeu îi poate reda vederea. Ruga sa venea dintr-un suflet mutilat de durere: "Nu ştia să se roage. Nu înşira vorbe, nu se bătea în piept. Urca numai în el o fierbinţeală venită din adânc, care-l ardea până în ochi şi-i stârnea lacrimi. Însoţitorii, lumea adunată, îl priveau cu cutremur. Sbucnea atunci din orb ceva aprig, străin, fioros, de care îi spuneau toţi că şi Dumnezeu ar trebui să ţină seamă. Când isprăvea, se întorcea la loc, în liniştea lui posomorâtă" (Vasile Voiculescu, Zahei orbul).

Dimensiunile lumii lui erau tăcerea şi singurătatea: "Şi tăcerea înaltă dădea iar peste el, ca o vietate neagră, strivitoare, alături de singurătate, cealaltă spăimântătoare dimensiune a nemărginirii." -"Orbenia, mă, şcoala lui Dumnezeu", răspunse la întrebarea "Ce şcoală ai făcut, nene Zahei?", celui ce se mira de planurile şi măsurătorile pe care le făcea orbul, de parcă ar fi studiat ingineria. Personajul creat de Vasile Voiculescu era atât de smerit în lumea sa de oameni bolnavi, fizic şi sufleteşte, însă se dorea a fi din categoria supravieţuitorilor. Ceea ce-i dădea putere era dorinţa lui de a-şi recăpăta vederea, căci i se spusese că se va vindeca prin rugăciunile unui preot de la Mănăstirea Dervent. Subiectul cărţii este tocmai călătoria orbului spre locul de vindecare. Voi aminti, din carte, câteva momente importante din viaţa lui Zahei: prietenia cu Panteră - un bolnav "îngâmfat şi trufit", care "îşi făcea o glorie din boala lui şi dispreţuia pe ceilalţi camarazi, ca pe nişte inferiori cu care nu sta de vorbă". Panteră a simţit că celebritatea datorată bolii sale e subminată în spital de Zahei, aşa că s-a grăbit să-l scoată de acolo şi, sub intenţia falsă de a-l duce la Dervent pentru a-l vindeca, l-a purtat prin ţară. Boala lui Zahei nu era decât fizică, sufletul îi era curat şi avea caracterul puternic ca şi trupul. Degeaba îl obliga, îl ruga Panteră, Zahei refuza să cerşească. Prefera munca cinstită, nu se dădea în lături de la nici un fel de muncă. Orbirea aproape îl proteja să nu vadă căderea acestei lumi, să nu se amestece cu răutatea ei. Sfârşitul prefăcutului şi interesatului său prieten, Panteră, a fost tragic: s-a aruncat în râu. Călătorind prin lume cu Zahei, cunoaştem mizeria ei: groapa gunoaielor, cătune unde vieţuiesc inşi fără îndeletniciri, cerşetori şi haimanale, ocnaşi, boieri şubrezi în moralitatea lor, preoţi fără vocaţie… După moartea lui Panteră, îl regăsim pe Zahei la curtea boierului Lagradora. Boierul avea o iubită grecoaică, pe nume Caliopi, care l-a îndrăgit într-un fel nepermis pe orb, pentru frumuseţea lui. Boierul a aflat şi a omorât-o pe femeie într-o noapte. Zahei a luat vina asupra lui: "Femeia trebuia ascunsă, apărată până la capăt". Astfel că îl vom urma la ocnă, unde va ispăşi o pedeapsă de cincisprezece ani. După cum spune autorul, "Coborârea lui Zahei la ocnă a fost pentru toţi o învăţătură despre câtă agerime se descoperă în om dincolo de ochi şi de orice alte simţuri socotite de neînlocuit, care la urma urmei poate lipsi, fără să-l ciuntească de înaltele lui putinţe". Ocna era un fel de iad în care toţi îşi pierduseră ruşinea şi omenia. Firea îndobitocită din ei, slăbiciunea, frica îi învăţaseră să trăiască într-un fel animalic. Zahei se ţinea deoparte, ca întotdeauna, de ceilalţi: "Era tovarăş paşnic şi de credinţă, dar neatârnat, neclintit din ale lui". Ocnaşii se mirau că îşi păstrase ruşinea şi omenia. "Eu le-am agonisit de curând şi cu greu", a fost răspunsul. Ieşit din ocnă, îşi păstrase gândul lui de a ajunge la Mănăstirea Dervent. Ştia că ajutorul lui Dumnezeu nu vine dacă nu are o viaţă plăcută Lui. Aşa că s-a oprit în continuare de la băutură şi de la tutun, iar la propunerea viitoarei soţii, să trăiască împreună înainte de cununie, "s-a scuturat de friguri şi n-a primit". Zahei vorbea puţin, dar drumul până la Dervent era ca drumul spre Dumnezeu: "Nici căruţa, nici trenul nu l-au scos din muţenie. Tot drumul n-a pus fărâmă de mâncare, nici strop de apă în gură. Mergea grav, adâncit, concentrat în el ca la împărtăşanie". Ocna o purta în el, oriunde se ducea. Însă "n-a ţâşnit măcar o scânteie, din fundul orbeniei lui". Zahei Îl avea pe Dumnezeu şi avea nădejdea. A mers apoi la un preot care îl făcea să zărească, dar nu ajungea niciodată în plină lumină. Rugăciunea preotului îl aducea până în pragul vederii, dar îl scăpa înapoi în beznă. Deoarece părintele era bolnav cu picioarele, Zahei îl purta în cârcă, iar "umblatul lor era o rugăciune şi o slavă lui Dumnezeu". Până când preotul a murit, şi Zahei aştepta "să se scoale amândoi la trâmbiţa judecăţii lui Dumnezeu". Aşteptarea vieţii veşnice (cum se spune în Crez), ca şi aşteptarea redobândirii vederii creează o tensiune a cărţii care se prelungeşte dincolo de textul propriu-zis. Noi toţi intrăm în lumea lui Zahei şi aşteptăm ceva, aşteptăm ca ochii noştri să întâlnească odată lumina, şi realizăm că faţă de astfel de oameni, care au foarte clar în minte un ideal, noi suntem cei orbi, cei pierduţi, şi că ocna o purtăm în noi, oriunde ne ducem. Zahei impresionează prin universalitate, are o frumuseţe şi o putere care îl impun şi îi susţin forţa credinţei.