Călătorie, cu şi fără destinaţie

Perimetrul unei gări este o lume în miniatură. Iar cu cât gara este mai aglomerată, cu cât aceasta aparţine unui oraş mai mare, cu cât mai multe trasee se întretaie, cu atât este parcă surprinsă mai bine complexitatea lumii.

 

Prima impresie pe care ţi-o crează, de pildă, peronul Gării de Nord din Bucureşti, este una de haos. Dacă s-ar putea măsura cu exactitate ce simt oamenii care roiesc pe lângă trenurile care, neobosite intră şi ies din gară, probabil că dezorientarea şi confuzia ar ieşi, cu siguranţă, la înălţime. Dezorientarea nu iartă pe nimeni care păşeşte pe tărâmul peroanelor, dar durata şi intensitatea acesteia variază foarte mult, de la caz la caz.

 

 

În cazul unora, dezorientarea spaţială şi temporară, cauzată de noutatea locurilor şi ritmicitatea alertă vor fi curând dumirite, învăţate, iar drumul îşi va urma un curs prestabilit, să zicem „normal“.

 

 

Există însă şi o categorie aparte de dezorientaţi, nefericiţii oameni ai gărilor, o „specie“ care populează orice staţie de tren şi al căror număr creşte exponenţial cu traficul de călători. Aceştia par, la o primă vedere, foarte siguri pe ei. După relaxarea cu care îşi savurează cafeaua aburindă din paharul de plastic, după modul apatic în care îşi târăsc papucii - de parcă

 

 

s-ar plimba în halat, dimineaţa, prin grădina casei - după maniera gălăgioasă în care-şi rezolvă diferendele cu ceilalţi ai tagmei, ai crede că ei sunt stăpânii locurilor. Dacă îi urmăreşti, sesizezi imediat că devin tot mai siguri pe ei, pe măsură ce confuzia din jurul lor creşte. Par a se hrăni cu dezorientarea celorlalţi, par a aştepta o oportunitate la care, nedesluşit, visează dintotdeauna.... Şi nu e vorba neapărat de un bagaj nesupravegheat sau de un portofel pe jumătate ieşit din buzunar. E o speranţă fără chip, o iluzie fără contur că s-ar putea întâmpla ceva care să le schimbe soarta, să le împlinească visurile devenite utopice în meschinătatea lor.

 

 

Când păşeşti într-o gară, aşa, „fără treabă“, şi scapi de vârtejul iniţiatic ce durează până te aşezi pe locul din compartiment, indicat pe bilet, ai ocazia să vezi lumea gării oarecum din exterior. Ai atunci posibilitatea să filosofezi, izbit de imaginea furnicarului din jur: ce îi mişcă pe oameni?, încotro se îndreaptă?, câţi dintre ei au o destinaţie precisă în minte şi câţi sunt antrenaţi, fără voie, în siajul absurdului?

 

 

Spuneam că lumea gărilor este o miniatură a lumii celei mari.

 

 

Oare în gara-cea-mare-cât-lumea, cum am fi văzuţi, fiecare dintre noi, de cineva care ne-ar putea privi de deasupra? Care dintre noi s-ar asemăna cu oamenii gărilor, captivi în rutina lipsită de sens, dar totuşi veseli că alţii pot fi şi mai dezorientaţi şi mai confuzi? Care dintre noi s-ar asemăna cu cei care, deşi convinşi că au o ţintă, că ştiu unde se îndreaptă, în realitate, nu fac altceva decât să schimbe o gară cu o alta. Şi care dintre noi lasă clar impresia că au foarte clar în minte destinaţia finală, că îşi urmează neabătuţi drumul şi nu se lasă furaţi de vuietul şi confuzia din gară care, uneori, seamănă atât de bine cu viaţa însăşi?

 

 

Vrem nu vrem, noi suntem nişte călători: prin timp, prin spaţiu, prin viaţă. Ca orice călătorie, şi călătoria prin viaţă, cu toate peripeţiile ei, e mai plăcută, mai plină de speranţă, mai cu sens, când are o destinaţie, când la capăt ştii că te aşteaptă Cineva.