Călătorind necontenit pe drumul unei aspre nevoințe

Nevoința arhimandritului Mitrofan Băltuță nu a fost evidenţiată doar prin formele văzute ale ascezei, deși a pășit pe calea ostenelilor duhovnicești de la o vârstă fragedă. S-a manifestat tainic, anterior vădirii sale exterioare, asemenea unei trăiri patericale, în smerenie și sinceritate, curăție și lumină.

Încă din anii copilăriei a descoperit universul tainic al monahilor râvnitori de la Cozancea, chinovie binecuvântată care avea să-i pregătească pentru Biserică pe Sfinții Cuvioși Paisie Olaru și Cleopa Ilie, luminători ai neamului și îndrumători ai sufletelor însetate de Dumnezeu. Atmosfera de rugăciune, tăcere și jertfelnicie a acestui loc sfânt a sădit adânc în inima tânărului Mihai semințele unei chemări care avea să rodească peste ani.

Totuși, părintele Mitrofan nu a ales exclusiv calea unei asceze retrase, ci a urmat și un drum al lărgimii inimii, al bunătății fără margini, al ospitalității și al unei profunde înțelegeri a oamenilor. A cultivat cu răbdare și delicatețe darul iertării, al apropierii și al prețuirii fiecărei persoane întâlnite în cale, chiar și atunci când aceasta nu purta aureola unei vieți filocalice sau reputația unei nevoințe deosebite. În felul său discret și luminos, părintele a devenit un adevărat prieten al sufletelor, capabil să descopere chipul lui Dumnezeu ascuns în fiecare om.

S-a aflat în apropierea multor scriitori, intelectuali și oameni implicați în viața cetății. Printre aceștia s-au numărat și persoane care dețineau funcții importante într-o epocă dificilă și adesea ostilă Bisericii.

În anii apăsători ai regimului comunist, mai ales în deceniul al nouălea al secolului trecut, părintele Mitrofan a desfășurat o lucrare de o amploare remarcabilă, reușind să redea frumusețea și demnitatea istoricei Mănăstiri Cetățuia, ctitoria lui Gheorghe Duca Vodă, așezată pe una dintre colinele încărcate de istorie ale Iașilor. Prin eforturile sale neobosite, zidurile vechi au prins din nou viață, iar locul și-a redobândit strălucirea duhovnicească și culturală.

Povestea vieții părintelui Mitrofan începe la 18 iulie 1927, în satul Bosânceni, localitate care avea să primească mai târziu numele Nicolae Bălcescu, în apropierea bine cunoscutei așezări Flămânzi din ținutul Botoșanilor. Era o lume în care credința se împletea cu viața de fiecare zi, o lume a tradițiilor păstrate cu sfințenie, a familiilor numeroase și a unei rânduieli care așeza toate lucrurile sub binecuvântarea lui Dumnezeu.

Mama sa provenea dintr-o familie veche și respectată a locului, în care crescuseră doisprezece copii, iar tatăl avea încă patru frați. Astfel, încă din primii ani ai vieții, viitorul monah a cunoscut frumusețea comuniunii familiale, solidaritatea și spiritul de jertfă care se nasc în casele numeroase, unde fiecare învață să poarte și povara, și bucuria celuilalt.

Familia sa era una dintre cele înstărite ale satului, cu pământ, animale, păsări, car cu boi, cai și căruță, bunuri care în acele vremuri reprezentau semnul unei gospodării temeinic așezate. Într-o atmosferă de ordine, muncă și responsabilitate a crescut copilul Mihai, deprinzând încă de timpuriu disciplina, hărnicia și respectul pentru osteneală.

Și totuși, în ciuda tuturor acestor condiții care l-ar fi putut lega de lumea satului și de bunăstarea familiei, inima sa a răspuns unei alte chemări. La numai doisprezece ani, a părăsit casa părintească și a pornit spre Cozancea.

Pentru omul de astăzi este poate greu de înțeles o asemenea alegere. Cozancea nu era un loc al confortului sau al unei vieți ușoare. Acolo trăiau sihaștri încercați, iar rânduiala vieții era aspră și neiertătoare cu slăbiciunile omenești.

Timp de patru ani, copilul firav a rămas în mijlocul acelor nevoitori, căutând aerul rugăciunii și al lepădării de sine. Cu siguranță, viața severă și luminoasă a acelui așezământ și-a lăsat amprenta asupra sufletului său, modelându-l asemenea unui meșter iscusit care lucrează cu răbdare o piatră destinată unei zidiri mari.

Mai târziu, drumul său avea să continue spre Mănăstirea Neamț. În acei ani, marea lavră a Moldovei reprezenta o adevărată cetate a monahismului românesc. Acolo viețuiau câteva sute de călugări și aproape o sută de frați, iar viața liturgică și duhovnicească pulsa neîncetat asemenea unei inimi uriașe care bătea pentru întreaga țară.

În acest mediu, tânărul Mihai avea să se pregătească pentru unul dintre cele mai importante momente ale existenței sale. În vechea biserică ștefaniană cu hramul „Înălțarea Domnului”, după ani de ascultare și formare, a primit îngerescul chip al monahismului la 18 februarie 1950, plecându-și genunchii și inima înaintea Altarului lui Dumnezeu.

Până la acel ceas binecuvântat al făgăduințelor monahale, a trecut prin școala tainică a uceniciei. A fost viețuitor la casa de pe dealul Vovideniei, aflată în apropierea schitului bogat în tradiție, rugăciune și amintiri sfinte. Acolo, în liniștea codrilor nemțeni, sub umbra binefăcătoare a unei vetre monahale care păstra ecourile rugăciunilor de odinioară, s-a pregătit încet, cu răbdare și smerenie, pentru drumul pe care Dumnezeu îl rânduise pentru el - un drum al slujirii, al jertfei și al unei necontenite nevoințe purtate cu noblețe și lumină lăuntrică.

Îmi amintesc cu multă claritate evocările pe care părintele Mitrofan le făcea în vremea convorbirilor noastre, atunci când firul amintirilor îl purta spre anii tinereții și spre oamenii pe care Dumnezeu i-a așezat în calea sa. Vorbea cu emoție și cu un respect aproape filial despre perioada petrecută la Vovidenia, unde a ajuns într-o vreme în care Mitropolitul Visarion Puiu nu părăsise încă hotarele țării. Din câte îmi mărturisea, a avut prilejul să-l întâlnească de câteva ori, păstrând peste decenii amintirea prezenței sale impunătoare și luminoase.

În acei ani, tânărul monah avea în grijă cărțile, icoanele și veșmintele mitropolitului, păstrate în casa de la Vovidenia, o preafrumoasă reședință monahală ridicată prin purtarea de grijă și viziunea ctitoricească ale lui Visarion Puiu. Clădirea nu era doar o simplă locuință, ci o adevărată oază de cultură și spiritualitate, un spațiu în care frumusețea credinței se întâlnea cu noblețea spiritului.

La începuturile sale, această casă a primit numeroși oaspeți și personalități ale vremii, invitați de însuși mitropolitul ctitor, care iubea cu o afecțiune aparte liniștea și farmecul acelor locuri. Mai târziu, odată cu schimbările dramatice ale istoriei, destinația ei a fost influențată și de regimul autoritar al vremii, care a impus aici diferite rezidențe și prezențe, între acestea numărându-se și familia scriitorului Mihail Sadoveanu.

Dincolo însă de toate transformările pe care timpul le-a adus, expresia cea mai înaltă a acestei construcții rămâne generozitatea inimii celui care a ridicat-o. Privind-o, înțelegi că nu a fost zidită pentru confortul sau semeţia unei singure persoane. Un asemenea edificiu nu putea fi conceput din dorința unei satisfacții personale, ci dintr-o viziune mai largă, eclesială și culturală. Casa era destinată slujirii Bisericii, primirii oaspeților și găzduirii acelora care, prin talentul și inspirația lor, aveau să dăruiască lumii opere de frumusețe și reflecție, lucrări capabile să traverseze timpul chiar și în cele mai întunecate epoci.

Cu frică de Dumnezeu și cu o profundă conștiință a responsabilității de a păstra memoria unei lumi care apunea, părintele Mitrofan îmi vorbea adesea despre frumusețea veșmintelor arhierești păstrate atunci la Vovidenia. Își amintea fiecare detaliu cu o uimitoare limpezime, ca și cum timpul nu reușise să șteargă nimic din ceea ce văzuse și prețuise.

Aceste mărturii depășeau simpla admirație pentru obiecte vechi sau pentru frumusețea unor broderii. Ele vorbeau despre o înțelegere profundă a cultului ortodox, despre frumusețea sacră care nu este podoabă exterioară, ci expresia văzută a unei ofrande aduse lui Dumnezeu. Prin asemenea mărturii, Mitropolitul Visarion Puiu ni se descoperă ca un slujitor atent și delicat al Altarului, care a dorit să ofere lui Dumnezeu tot ceea ce era mai frumos și mai ales. Părintele Mitrofan a rămas unul dintre ultimii martori ai acestei jertfe tăcute și luminoase, păstrată nu doar în obiecte, ci mai ales în memoria inimii sale.

După această perioadă de formare și ucenicie, a început ascultarea în Lavra Mănăstirii Neamț, locul în care și-a continuat nevoința și pregătirea duhovnicească. După primirea chipului îngeresc al monahismului, și-a desăvârșit formarea prin studiile urmate la seminarul aflat în apropierea mănăstirii, iar mai apoi la Institutul Teologic de Grad Universitar din București.

Anii studiilor au coincis cu o etapă importantă a vieții sale bisericești. La 29 august 1954, de praznicul Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul, cu prilejul hramului Mănăstirii Secu, a fost hirotonit ierodiacon de către Mitropolitul Sebastian Rusan. Era o perioadă în care ierarhii care veneau la Mănăstirea Neamț își continuau adesea pelerinajul către așezămintele monahale ale ținutului, iar, într-un asemenea context binecuvântat, monahul Mitrofan Băltuță a primit harul slujirii diaconale.

Purta deja în suflet o experiență monahală impresionantă, acumulată de-a lungul a aproape două decenii de viețuire călugărească. Nu era un novice aflat la început de drum, ci un monah încercat de ascultări, format în școala rugăciunii și a răbdării.

Avea să rămână în treapta de ierodiacon vreme de treizeci de ani, o perioadă îndelungată în care și-a împlinit slujirea cu o fidelitate exemplară. Poate că nu a fost cel mai cunoscut sau cel mai strălucit diacon al generației sale, însă cei care l-au văzut slujind își amintesc de atenția sa desăvârșită, de respectul cu care împlinea fiecare gest liturgic și de evlavia care îi lumina chipul.

Slujea cu o râvnă liniștită, fără ostentație, fără dorința de a fi remarcat. În toate se simțea amprenta unei delicateți sufletești rare, a unei bunătăți aproape îngerești, care îi făcea pe oameni să se apropie cu încredere de el. Astfel, înainte de a deveni cunoscut prin realizările administrative și ctitoricești, părintele Mitrofan a fost, mai întâi de toate, un slujitor smerit al Altarului, un om care a înțeles că adevărata măreție se naște din fidelitatea față de lucrurile mici și din dragostea neclintită pentru Dumnezeu și pentru oameni.

Părintele Mitrofan Băltuță a rămas în treapta slujirii diaconeşti până la numirea ca stareț al Mănăstirii Bistrița. Era o alegere mai puțin obișnuită pentru acea vreme, întrucât conducerea unei mari vetre monahale era încredințată unui ierodiacon. Totuși, cei care l-au cunoscut știau că experiența sa, discernământul și maturitatea duhovnicească îl recomandau pe deplin pentru o asemenea responsabilitate.

Această lucrare avea însă să fie întreruptă de una dintre cele mai dureroase lovituri date monahismului românesc în secolul trecut: decretul comunist 410 din anul 1959. Mulți monahi au fost atunci alungați din mănăstiri, iar numeroase vetre duhovnicești au fost depopulate și reduse la tăcere. În acest context dramatic, părintele Mitrofan s-a întors în anul următor la Mănăstirea Neamț, continuându-și cu răbdare nevoința începută în anii tinereții.

Pronia lui Dumnezeu îi pregătea însă o altă lucrare. Spre sfârșitul anilor ’70 a fost chemat la istorica Mănăstire Cetățuia de lângă Iași, loc care avea să devină temelia principală a ostenelilor sale ctitoricești și pastorale. În anul 1984 a fost hirotonit ieromonah, primind în același timp rangurile de protosinghel și arhimandrit, ca recunoaștere a unei vieți închinate Bisericii și slujirii aproapelui.

Numit stareț al Mănăstirii Cetățuia și exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iașilor, părintele Mitrofan a devenit unul dintre cei mai importanți susținători ai monahismului moldav din acea perioadă. Binefacerile sale nu s-au limitat la restaurarea zidurilor sau la ridicarea unor clădiri. Deși a fost un restaurator remarcabil și un ctitor generos, cea mai mare lucrare a sa s-a împlinit în sufletele oamenilor.

A fost omul care a căutat să-i readucă acasă pe monahii risipiți de vitregiile istoriei, pe cei izgoniți din mănăstiri în anii regimului comunist și rămași fără adăpost spiritual. Pentru mulți dintre ei a intervenit personal, iar pentru alții a apelat la prieteni și colaboratori, încercând să deschidă uși care păreau definitiv închise. Cu răbdare și stăruință, a căutat sprijin la autoritățile locale și județene, atât în Iași, cât și în întreaga eparhie de atunci, care cuprindea județele Iași, Neamț, Suceava și Botoșani.

În același timp, a fost aproape de monahii bolnavi, de cei care veneau la Iași pentru tratamente sau pentru intervenții medicale, de cei aflați în suferință și singurătate. Îi primea cu inimă largă, îi încuraja și îi ajuta după puterile sale. Într-o lume adesea marcată de suspiciune și indiferență, părintele Mitrofan cultiva o rară formă de empatie, izvorâtă dintr-o inimă care știa să sufere împreună cu ceilalți.

Poate că o mărturie personală explică mai bine decât orice analiză respectul și recunoștința pe care mulți i le poartă până astăzi.

În anul în care mi-am încheiat studiile teologice, părintele Mitrofan își desfășura activitatea la cancelaria Arhiepiscopiei Iașilor. Venea de regulă câteva zile pe săptămână, pregătea documentele exarhatului și le prezenta chiriarhului spre aprobare, împlinindu-și ascultarea cu seriozitatea și discreția care îi caracterizau întreaga viață.

În acea perioadă lucram la teza de licență. O redactasem de mână și încredințasem manuscrisul unei doamne dactilografe pentru transcrierea finală. După ce lucrarea a fost terminată și au fost pregătite exemplarele necesare - pentru profesorul coordonator, pentru arhiva facultății, pentru Mitropolitul Moldovei și pentru celelalte destinații cerute de rânduială -, am încercat să plătesc munca depusă.

Spre surprinderea mea, doamna a refuzat să primească plata. Eram atunci doar diacon și nu înțelegeam motivul unei asemenea atitudini. Insistând, am aflat adevărul. Părintele Mitrofan descoperise câteva dintre paginile dedicate Schitului Vovidenia și, fără să-mi spună, achitase integral costul dactilografierii lucrării.

Gestul său era caracteristic pentru felul în care înțelegea să facă binele: fără zgomot, fără explicații și fără a aștepta mulțumiri. El considera că adevărata milostenie trebuie să rămână ascunsă, asemenea unei semințe care rodește în tăcere.

Nu a fost singura dovadă a delicateții sale sufletești. Îmi amintesc și astăzi cu emoție de una dintre aniversările mele, când părintele mi-a făcut o surpriză neașteptată. A invitat câțiva monahi scriitori ieșeni la o agapă organizată la Mănăstirea Cetățuia. A fost una dintre cele mai frumoase seri petrecute în acei ani, o întâlnire în care bucuria prieteniei, frumusețea dialogului și căldura comuniunii au transformat câteva ceasuri obișnuite într-o amintire de neuitat.

Dar poate că cea mai importantă datorie de recunoștință pe care i-o port este legată de chemarea mea la slujirea Catedralei Mitropolitane din Iași.

După praznicul Sfintelor Paști din anul 1990, părintele Mitrofan a venit la Mănăstirea Neamț și mi-a spus că mă aflu pe lista unor diaconi care urmau să fie chemați pentru slujire la Catedrala Mitropolitană. Am încercat să mă împotrivesc, spunându-i că nu sunt potrivit pentru o asemenea responsabilitate și că nu am calitățile necesare unei astfel de slujiri.

El însă nu a primit aceste argumente. Cu blândețea sa fermă și cu o capacitate rară de a vedea dincolo de ezitările oamenilor, a insistat să primesc chemarea.

La puține zile după aceea, când părintele se afla din nou în apropierea Mănăstirii Neamț, a venit și Episcopul-vicar Pimen Suceveanul. Mi-a spus cu aceeași convingere că nu se cuvine să refuz și că trebuie să fac ascultare, chiar dacă venirea la Iași urma să fie doar pentru o perioadă limitată.

Așa a început un nou capitol al vieții mele. Iar un detaliu, aparent mărunt, a rămas pentru totdeauna întipărit în memorie: drumul spre Iași, în acel an de răscruce 1990, l-am parcurs cu binecuvântare, în mașina părintelui Mitrofan Băltuță.

Privind acum peste ani, înțeleg că nu era doar o simplă călătorie între două locuri. Era trecerea către o nouă etapă a slujirii, iar părintele Mitrofan, cu discreția și bunătatea care l-au însoțit toată viața, a fost unul dintre oamenii prin care Dumnezeu a deschis acel drum. El nu a zidit doar biserici și mănăstiri, ci a zidit destine, a întărit vocații și a aprins în multe suflete curajul de a răspunde chemării lui Dumnezeu. În această lucrare tainică și nevăzută stă, poate, cea mai frumoasă dintre ctitoriile sale.

Periodic mă întreba cu grijă părintească și discretă de ceea ce aveam nevoie. Nu era o întrebare formală, rostită din obișnuință, ci una care izvora dintr-o atenție sinceră și dintr-o dragoste autentică pentru oameni. De multe ori mă invita la Cetățuia, fie pentru participarea la o slujbă, fie pentru o întâlnire cu oameni de seamă, fie pentru acele momente de convorbire și spovedanie pe care știa să le împartă cu o generozitate rară celor din jurul său. În preajma lui, chiar și cele mai obișnuite întâlniri căpătau ceva din lumina unei sărbători sufletești.

În acei ani, Mănăstirea Cetățuia devenise nu doar un loc al rugăciunii, ci și un adevărat centru de întâlnire al spiritului românesc. Numeroși scriitori, istorici, profesori universitari și oameni de cultură își găseau drumul către această veche ctitorie voievodală, atrași nu numai de frumusețea locului, ci mai ales de personalitatea părintelui Mitrofan. Aproape întreaga elită intelectuală a Iașilor era apropiată de mănăstire și legată sufletește de monahul cu inimă largă.

Este greu să alegi pe cine să amintești mai întâi dintre cei care i-au trecut pragul. Îi vedeam alături de el pe istoricul și academicianul Alexandru Zub, pe Aurel Leon, pe Grigore Ilisei, Constantin Ciopraga, Bartolomeu Valeriu Anania, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Claudiu Paradais și pe mulți alți oameni de cultură, cercetători, preoți, monahi, monahii și slujitori ai cetății Iașilor, atât înainte, cât și după anul 1989.

Toți aceștia au cunoscut aceeași generozitate dezarmantă, aceeași noblețe a inimii și aceeași bucurie de a-i primi pe ceilalți fără deosebire. Privind în urmă, am convingerea că mulți dintre cei care i-au trecut pragul își amintesc de o dăruire aproape imposibil de întâlnit în altă parte. Era un mod de a fi care nu se învăța din cărți și nu putea fi dobândit prin exerciții exterioare, ci izvora dintr-o inimă pe care Dumnezeu o lărgise pentru a încăpea în ea cât mai mulți oameni.

Dintre numeroasele momente petrecute împreună, unul mi-a rămas în mod deosebit întipărit în suflet. Într-o seară, părintele Mitrofan m-a rugat să-l însoțesc la Cetățuia pe părintele profesor Dumitru Popescu, fost rector al Institutului Teologic Universitar din București și coleg de generație cu părintele Mitrofan din vremea studiilor teologice.

Nu cunoșteam profunzimea legăturii dintre cei doi. Din întâlnirile la care am avut binecuvântarea să fiu martor am descoperit însă o prietenie rară, zidită pe respect, admirație și afecțiune sinceră. Părintele Dumitru Popescu îl evoca adesea pe Mitrofan drept cel mai sensibil coleg al generației sale și vorbea despre el cu o căldură care impresiona. Îl descria ca pe un monah studios, atent la carte și la cercetare, fără să uite că dintre colegii acelei generații s-au ridicat numeroși arhierei, arhimandriți și stareți de mare prestigiu.

Și totuși, dintre toți aceștia, părintele Mitrofan rămânea unic prin ceva ce nu putea fi măsurat în funcții sau demnități: bunătatea inimii. Avea darul de a-i primi pe toți, de a se face frate pentru fiecare și, atunci când era nevoie, chiar slujitor al celor din jur. Într-o lume în care mulți caută să fie slujiți, el căuta să slujească.

Această sensibilitate se regăsea și în dragostea sa pentru cultură. Părintele Mitrofan a fost un iubitor al cărților, al manuscriselor, al documentelor vechi și al istoriei. Citea mult, cerceta cu pasiune și scria ori de câte ori timpul îi îngăduia. O parte dintre lucrările sale au văzut lumina tiparului, însă multe au rămas în manuscris.

Îmi amintesc cum, într-o zi, mi-a arătat câteva mape păstrate în biroul său de la etajul clădirii în care locuia la Cetățuia. În ele se aflau pagini întregi dedicate istoriei unor mănăstiri, dar și portrete ale unor călugări pe care îi cunoscuse de-a lungul vieții. Le păstra cu grijă, asemenea unor mărturii prețioase despre o lume care merita să fie salvată de uitare. Nădăjduiesc ca aceste manuscrise să fi fost ocrotite și să poată vedea cândva lumina tiparului, spre folosul celor care iubesc istoria și spiritualitatea românească.

De fiecare dată când se apropie ziua de 15 iunie și când amintirea lui Eminescu străbate conștiința noastră culturală, simt că se cuvine să ne aducem aminte și de părintele Mitrofan. Desigur, păstrând măsura și proporțiile firești, evocarea sa se așază în aceeași geografie sufletească a Botoșanilor care au dăruit României oameni de o rară sensibilitate.

A fost un fiu al acestui ținut care a iubit cultura, însă mai mult decât toate a iubit Biserica și monahismul. A iubit oamenii fără selecții sociale și fără preferințe. S-a identificat cu bucuriile și necazurile lor, cu cei mari și cu cei mici, cu cei cunoscuți și cu cei anonimi, cu cei influenți și cu cei lipsiți de orice sprijin.

Așa a rămas în amintirea mea arhimandritul Mitrofan Băltuță: un om al bunătății neostentative, al prieteniei înalte și al unei ospitalități care transforma orice întâlnire într-o binecuvântare. Nu îndrăznesc să spun dacă a fost cel mai bun sau cel mai primitor monah pe care l-am întâlnit vreodată. Dar pot spune cu toată convingerea că se află printre cei dintâi.

Și poate că tocmai aici se află taina frumuseții sale sufletești. Părintele Mitrofan nu a căutat locurile dintâi ale aprecierii omenești. Nu a alergat după laude, nu a urmărit recunoașterea și nu și-a construit imaginea în fața celorlalți. Pentru el, locurile dintâi erau ocupate de oamenii pe care îi întâlnea: cunoscuți sau necunoscuți, apropiați sau străini, puternici sau neînsemnați în ochii lumii. Lor le-a oferit timpul său, atenția sa, rugăciunea sa și întreaga sa afecțiune.

De aceea, se cuvine să nu-l uităm, să păstrăm memoria acestui părinte bun și luminos, a arhimandritului și exarhului Mitrofan Băltuță, care a lăsat în urma sa nu doar ziduri restaurate și pagini de istorie, ci mai ales o impresionantă moștenire de bunătate, omenie și iubire creștină. Într-o vreme în care lumea caută tot mai mult strălucirea exterioară, viața sa rămâne o mărturie că adevărata lumină izvorăște din inimile care au învățat să se dăruiască fără măsură.