Calea spre sfinţenie: Pe drumul pribegiei la sărbătoarea Crăciunului din 1959

Crăciunul anului 1959 a fost trist pentru călugării pribegi care plecaseră din mănăstiri alungaţi de furia regimului comunist, urmare Decretului 410 din toamna acelui an.

Peste 1.000 de călugări din Arhiepiscopia Iaşilor, ceva mai mulţi din Episcopia Romanului şi Huşilor, aproape 300 din Arhiepiscopia Bucureştilor, câteva sute din Episcopia Râmnicului şi Argeşului şi un număr mare din Transilvania şi Banat, însumând în total aproximativ 4.000 de monahi, „armata neagră“ a Bisericii cum a fost numită de autorităţile vremii, au fost trimişi în mijlocul lumii. Despre această încercare prin care a trecut Biserica Ortodoxă Română s-a vorbit destul de mult şi s-a scris într-o oarecare măsură fără a putea spune că subiectul a fost tratat îndeajuns. Simpozionul organizat de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei la împlinirea a 50 de ani de la nedreptul decret comunist a oferit posibilitatea unor mărturisiri ale călugărilor vârstnici, martori ai evenimentelor, către cei mai tineri care au auzit doar în treacăt despre umilinţele prin care au trecut în anii tulburi 1959-1960. Promulgat în toamna lui 1959, Decretul 410 a avut de fapt alte legi care i-au premers într-o perioadă de vreo zece ani, timp în care Biserica Ortodoxă Română a fost ţinta unor atacuri repetate şi „atent orchestrate“ care au dorit să aşeze această instituţie la marginea societăţii. Ierarhi, călugări, intelectuali, profesori de teologie şi preoţi de mare ţinută au fost interogaţi, închişi sau persecutaţi. Mulţi dintre ei şi-au pierdut oficiile, au plecat în exil ori au avut domiciliu forţat, toate acestea fiind măsuri abuzive ale regimului comunist. Cea mai grea a fost însă situaţia călugărilor pribegi care erau întâlniţi prin multe sate, oraşe şi gări, dormind pe unde apucau tocmai în zilele sărbătoririi Crăciunului. În vremea copilăriei am avut posibilitatea să întâlnesc câteva călugăriţe care au cunoscut ororile decretului, fiind alungate din obştea Mănăstirii Râşca, ctitorie voievodală şi episcopală cu veche tradiţie în ţinutul Sucevei. Le vedeam în bisericile Fălticenilor, locul unde s-au stabilit, pentru a putea reveni măcar uneori între zidurile bătrânei mănăstiri, rămasă atunci tristă şi pustie. Lucrau în fabrică, în trei schimburi, la Filatura de in şi cânepă, pentru a câştiga o bucată de pâine. Trudeau din greu stând cu picioarele în apă, fiind nevoite de multe ori să lipsească de la Liturghie chiar în zilele de mare sărbătoare - considerate atunci zile lucrătoare în intreprinderile statului socialist. Purtau haine civile, cernite întotdeauna, cu broboadă neagră şi erau cunoscute printre credincioşi drept maicile Epraxia, Antonia, Tecla, Epistimia, Evlampia şi altele. Celor două surori, Epraxia şi Antonia Hoidrag, le-am trecut de multe ori pragul casei din strada Ion Dragoslav 15, unde cumpăraseră un imobil devenit între timp un fel de metoc monahal, loc de popas pentru mulţi călugări şi călugăriţe din diferitele mănăstiri ale Moldovei. Firi aspre şi puţin comunicative, cele două surori şi-au păstrat rânduielile ca în mănăstire, cu rugăciunea şi fapta bună. În fiecare săptămână plămădeau, după un adevărat ritual, prescuri pentru bisericile zonei. Făceau şi lumânări de ceară curată cum rar se întâlneau atunci şi îndrumau pe credincioşi pe calea Bisericii. Printre oaspeţii lor din acei ani s-a numărat şi mitropolitul Antonie Plămădeală, care fusese în tinereţea sa diacon şi profesor la Şcoala Monahală de la Mănăstirea Râşca. Râşca se afla atunci sub autoritatea duhovnicească a stareţului Mănăstirii Slatina, împreună cu unele mănăstiri din judeţul Suceava: Putna, Dragomirna, Rarău, Cămârzani şi altele. Într-o zi maicile au deschis o cutie în care păstrau actele personale şi câteva file îngălbenite de vreme. Acolo se aflau şi versuri din vremea prigoanei monahale: Suspinul unei Mănăstiri, Despărţirea, Rugăminte. Circulau pe ascuns printre călugării fugari şi se vorbeşte că autorii lor erau părinţii Paisie Olaru şi Ioanichie Bălan. Mi-au împrumutat cu greu versurile pe care le-am transcris în luna martie 1984. După anul 2000 i-am încredinţat fericitului întru pomenire episcop Gherasim Cucoşel Putneanul Suspinul unei Mănăstiri şi celelalte poezii care au fost publicate într-una din cărţile Preasfinţiei Sale. De ce eşti Sfântă Mănăstire, Aşa de tristă şi pustie De ce-ţi plâng clopotele tale Aşa duios, aşa cu jale. De ce plâng codrii-n depărtări De ce sunt munţii trişti în zări Şi brazii de ce plâng mereu Cătând spre cer, spre Dumnezeu De ce duc apele la vale În unda lor atâta jale O, spune-mi Sfânta Mănăstire, De ce eşti tristă şi pustie O, nu mă întreba străine De ce plâng toate pentru mine Să-ţi povestească fiii mei De ce suspin şi eu şi ei Căci am avut atâţia fii Ce i-am crescut de mici copii Şi ca o mamă i-am iubit Şi lui Hristos I-am dăruit… Şi le-am vorbit de Dumnezeu Şi zi şi noapte tot mereu Ca dorul după veşnicie, Neîncetat cu ei să fie … Şi de va fi târziu o vreme Ca Domnul iarăşi să vă cheme Veniţi iubiţii mei cu drag, Eu vă aştept pe toţi în prag Veniţi să vă mai văd odată Aceeaşi turmă adunată Vom plânge atunci de bucurie De dorul după veşnicie Iar de-ţi muri departe-n lume Şi voi uita al vostru nume Să ştiţi că nu vă voi uita Ci pentru voi mă voi ruga Să beţi de-acum acest pahar Oricât ar fi el de amar Şi-n toate să aveţi răbdare Că-n cer v-aşteaptă plată mare… Călugăriţele din Fălticeni au muncit în fabrică până la pensionare. Unele s-au întors în mănăstire, altele au fost duse acolo în ziua despărţirii de cele ale trupului. Au făcut misiune într-un mod aparte, vorbindu-le oamenilor despre Dumnezeu, despre Biserică, mănăstire, despre suflet şi despre elementarele îndatoriri ale creştinului trăitor în mijlocul lumii. Mărturiile călugărilor alungaţi din mănăstiri în preajma Crăciunului din anul 1959 vorbesc despre un episod întunecat din istoria Bisericii Ortodoxe Române şi a monahismului românesc. Au rămas mănăstiri pustiite, dar şi suflete cernite. Unii dintre călugări au murit departe, în mijlocul lumii. Alţii s-au pierdut în valurile învolburate ale acestei vieţi. Cei mai mulţi dintre ei au rămas cu dorul după viaţa mănăstirească, cu dorul după veşnicie. Crăciunul anului 1959 a fost pentru monahii alungaţi unul trist, petrecut în mijlocul unei lumi ostile şi neînţelegătoare. Umilinţa prin care au trecut atunci şi altădată călugării era şi este o cale care duce la sfinţenie.