Calitățile păstorului iscusit

Păstorirea preotului în mijlocul credin­cio­șilor se bazează atât pe fapte, cât și pe îndrumarea duhovnicească prin intermediul predicilor, catehezelor și cuvântărilor ocazionale. Întotdeauna Sfinții Părinți au luat în considerare atât scrierile timpului în care au trăit, limbajul adecvat, dar și puterea sufletească a cre­din­cioșilor în fața cărora predicau. În prezent, timpul redus avut la dispoziție, lipsa lecturilor și a unor perioade de pregătire temeinică a cuvântărilor creează unele difi­cultăți care pot fi, însă, surmontate, acolo unde viața duhovnicească a preotului este una intensă și care reverberează în exterior prin cuvinte uneori simple, însă pline de viață spirituală.

Predicator și pentru sine însuși

Sfântul Grigorie Dialogul afirma: „Este necesar să prețuim de îndată calitățile pe care trebuie să le aibă păstorul de suflete. El trebuie să fie: curat în gânduri; pilduitor în purtare; prudent în tăcere; folositor la vorbă; cel mai apropiat de fiecare prin iubirea și compătimirea lui; mai presus decât alții prin rugăciune; prieten smerit cu făcătorii de bine; gata oricând să stea tare prin virtutea dreptății împotriva viciilor celor vinovați; fără să-i scadă grija vieții interioare, din cauza nenumăratelor ocupații din afară; fără să se lase a se îngriji de nevoile zilnice cu scuza că se ocupă de cele lăuntrice” (p. 50). Este foarte interesantă această succesiune a modalităților de predicare ale preotului: gândire, purtare, tăcere, vorbă. Un preot are nevoie de o gândire curată pentru că, dacă inima sa este predată gândurilor pătimașe, atunci fie va fi prizonierul ipocriziei, fie descoperirea gândurilor sale în fața celorlalți îi va sminti și îndepărta de Dumnezeu. Toată capacitatea predicatorială a unui preot pleacă de la gândirea sa. Dacă aceasta este sfințită prin rugăciunea neîncetată, prin săvârșirea corectă și plină de simțire a Sfintelor Taine, atunci și predicile sale vor fi în consonanță cu viața sa, iar cuvântul său sincer va pătrunde și va rodi în inimile celor care îl ascultă. Însă mult prea des se întâmplă ca această armonie să fie numai una aparentă, iar sfatul dat de Sfântul Grigorie Dialogul, „pilduitor în purtare”, să fie trecut cu vederea. Să nu uităm un aspect esențial: ceea ce Dumnezeu pune în mintea preotului și transpare în predicile sale i se adresează și lui, nu doar credincioșilor. De aceea, preotul este un predicator și pentru sine însuși, mai ales atunci când viața sa este marcată de slăbiciuni mai mult sau mai puțin evidente. Contează mai puțin dacă predica este frumos „ambalată” într-un stil ales, decât dacă acele cuvinte sunt în armonie cu viața preotului. Însă, în cuvântări trebuie evitate subiectele derizorii și trebuie scoase la suprafață problemele fundamentale din viața credincioșilor. „Păstorul de suflete trebuie să fie înțelept la tăcere și folositor la vorbă, pentru ca să nu descopere ceea ce trebuia trecut sub tăcere, sau să tacă cu privire la ceea ce ar fi bine spus pe față. După cum, de fapt, cuvinte nechibzuite pot duce la greșeală, tot așa tăcerea nepotrivită poate lăsa în greșeală pe aceia care trebuiau să fie lămuriți. Adeseori, din teama de a nu pierde favoarea oamenilor, păstorii superficiali se tem să spună pe față ceea ce este drept și trebuie spus” (p. 55). Cum va fi altfel preotul, fie „prudent în tăcere”, fie „folositor la vorbă”? Dacă preotul se teme să abordeze unele subiecte esențiale de teamă că va fi înțeles greșit sau că va pierde stima credincioșilor săi, atunci predica sa va fi întotdeauna superficială, în timp ce viața sa duhovnicească va avea de suferit.

Puțini au curajul să păstreze un duhovnic aspru

O altă problemă care apare des este legată de timpul fie prea scurt, fie excesiv de lung dedicat predicii. Aici, ierarhul Romei observa: „Hrana la timp înseamnă un cuvânt măsurat. A încerca să faci să intre într-o inimă mică adevăruri de care nu este capabil înseamnă a le vărsa afară” (p. 206). În cele din urmă, o predică se încheie așa cum trebuie atunci când rodește smerenie în inima preotului și respinge mulțumirea de sine. „Predicatorul, după ce și-a împlinit îndatoririle slujbei lui, trebuie să se reîntoarcă în el însuși pentru ca viața și propovăduirea să nu-l ducă la trufie. Adeseori, o cuvântare reușită și bogată în conținut înalță sufletul cuvântătorului și succesul obținut îi poate cauza o bucurie tainică. Chiar pentru aceasta este nevoie ca predicatorul să trezească în el frângerea de sine și să trăiască cu smerenie sfântă” (p. 209). Mândria de a fi rostit o predică frumoasă ne rușinează de două ori: o dată pentru că viața noastră spirituală este departe de a fi la aceeași măsură și, a doua oară, pentru că numai Dumnezeu ne-a ajutat, de fapt, să rostim acea cuvântare – fără sprijinul Său, am fi rămas la același discurs steril, izvorât dintr-o inimă împietrită, de care ne facem uneori vinovați. Însă, dacă reușim să rămânem smeriți după ce am încheiat cuvântarea, atunci sporim duhov­nicește. După cum ne spune Sfântul Grigorie Dialogul: „A predica în jurul tău binecuvântarea înseamnă a primi din belșug sporul de viață lăuntrică” (p. 163).

Preotul mai are o imensă responsabilitate de învățare a credincioșilor în afara cuvântărilor ocazionale, a predicilor și catehezelor: îndemnurile oferite în scaunul de spovedanie. Aceste cuvinte, mai mult decât toate, pot să întoarcă sufletele cu adevărat spre slujirea lui Dumnezeu. În pofida problemelor sale, a oboselii, a confuziei mentale generate de griji și îndatoriri, preotul trebuie să se roage permanent și să dea cuvântul potrivit fiecărui suflet care își mărturisește păcatele Domnului.

Sfântul Grigorie Dialogul afirmă: „Inima păstorului care se deschide să primească mărturisirea ispitelor altuia ar putea să sufere și să simtă și ea furtuna patimilor, fiindcă le-a ascultat. Apa bazinului, în care sunt curățate inimile păcătoase ale unui popor întreg, se tulbură în mod necesar. Curăția și limpezimea sunt jertfite pentru murdăria acelora care se curăță. Dar păstorul nu trebuie să se teamă, pentru că Dumnezeu vede toate și are grijă de toate. Cu atât mai ușor îl va scoate Dumnezeu pe păstor din ispită cu cât acesta s-a ostenit cu mai multă milostivire ca să scape pe alții din păcatele lor. Trebuie cu siguranță să fie o milostivire pentru milostivire!” (p. 62). Aici se cuvine ca fiecare cuvânt să fie măsurat cu atenție, astfel încât asprimea preotului să alunge patimile, iar bunătatea sa să sădească mila și iubirea lui Dumnezeu în sufletul care-l ascultă. Dacă preotul este prea aspru, atunci credincioșii se sperie și puțini au curajul să păstreze un astfel de duhovnic. Dacă este mult prea bun, atunci delăsarea va cuprinde sufletele care se mărturisesc lui. De aceea, echilibrul este cel mai indicat aici. „Păstorii trebuie să se îngrijească de cei păcătoși ca să fie pentru ei mamă îngrijitoare prin milostivire, iar prin disciplina aspră, să le fie tată. Este necesar ca păstorul să lucreze cu multă băgare de seamă pentru ca nici constrângerea să nu devină asprime, iar mila să nu se schimbe în slăbiciune” (p. 68).