Calul şi monahul
Ştiu pe mulţi care şi-au topit trupul cu post şi priveghere, care au petrecut prin pustietăţi. Cu sărăcia s-au nevoit atât de mult, încât nici hrana cea de toate zilele nu şi-o lăsau pe seama lor. Iar milosteniei s-au dedat încât nu le-ar fi ajuns toate câte sunt pe lume ca să le împartă, spunea în secolul al treilea Sfântul Antonie cel Mare. Dar toate acestea nu sunt de ajuns pentru a ajunge la sfinţenie. Fiindcă nevoinţa trupească fără smerenie, credinţă, blândeţe şi dragoste pentru aproapele nu ne face asemenea lui Dumnezeu, ci e stearpă, iar uneori chiar îngâmfă şi duce la pierzanie.
Povestea noastră se petrece în Franţa medievală. Într-o zi, un tânăr nobil se duse la conducătorul unei abaţii vestite şi-i ceru să intre în ordinul său. Omul mănăstirii vru să-i cunoască obiceiurile şi înclinaţiile pentru a vedea dacă e potrivit măcar puţin pentru viaţa aspră de chinovie. Candidatul ridică fruntea cu mândrie şi-i spuse: „Mă îmbrac totdeauna în negru, nu beau decât apă, pot să stau în frig şi chiar să dorm pe pământ. Iar pentru a mă mortifica şi mai mult, mi-am pus cuie ascuţite în încălţăminte şi-i poruncesc servitorului meu să-mi dea patruzeci de bice pe zi…“
Da, mormăi stareţul care tocmai privea o căruţă mare trasă de un frumos cal negru ce tocmai intra pe poarta mănăstirii. Un călugăr dezlegă armăsarul care-şi potoli setea de la un izvor, iar apoi se tăvăli pe jos pentru a se răcori.
Vezi, îi spuse abatele uitându-se spre animalul care se scutura acum de praf, această creatură este neagră, bea foarte multă apă, caielele din copite îi chinuiesc uneori truditele-i picioare, iar bice cu siguranţă primeşte mai multe de patruzeci. Şi nu este decât un cal…
Ca să fii monah mai e nevoie încă de alte multe lucruri… (Augustin Păunoiu)