„Când mintea este câştigată pentru Dumnezeu, este câştigat tot omul“

Părintele arhimandrit Teofil Părăian de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus este, de ani buni, unul dintre părinţii duhovnici cei mai căutaţi de românii doritori de îndrumare duhovnicească şi cuvânt de folos. Nu-i plac ierarhizările care fac pe unii „duhovnici mari sau renumiţi“ şi se prezintă pe sine „mare, pentru cei ce mă ascultă, mic, pentru cei ce nu mă ascultă, şi de nimic, pentru cei ce mă ocolesc. Bineînţeles că, până la urmă, asta-i opinia oamenilor sau asta-i concluzia mea, însă, în realitate, poate eu nu sunt nici mare, nici mic, nici de nimic, sunt ce sunt“. Pentru toţi cei care îl cunosc şi îi sunt într-o vecinătate spirituală, părintele Teofil este un părinte, un frate şi un prieten. Acesta este crezul său de duhovnic. Într-una din întâlniri, am stat de vorbă cu sfinţia sa despre vocaţia şi pregătirea tinerilor care vor să fie preoţi.

Părinte Teofil, vă rugăm să ne spuneţi ce înţelegeţi prin vocaţie sau chemare preoţească? Prin chemare sau vocaţie preoţească se înţelege înclinarea candidatului la preoţie spre preoţia propriu-zisă. Dar, mai întâi, ca fond al acestei vocaţii, înţeleg dorinţa tânărului de a se realiza spiritual, de a avea o legătură cu Dumnezeu, de a se depăşi pe el însuşi în credinţă şi în iubire; înţeleg dorinţa tânărului de a deveni ceea ce vrea Dumnezeu să devină: un credincios de rând şi apoi un preot, un credincios ales al lui Dumnezeu. „Un preot ar trebui să fie de excepţie, ca om“ Vă gândiţi la anumite aptitudini intelectuale sau morale? Bineînţeles, pentru că preoţia îl cere pe om integral, cu toate ale lui: cu capacităţile intelectuale, spirituale, morale, cu tot ceea ce poate omul să cuprindă în sine. Aş zice că un preot ar trebui să fie de excepţie ca om. Şi fiind un om de excepţie, poate să fie şi un creştin de excepţie şi, fiind un creştin de excepţie să poată ajunge şi un preot de excepţie. Totul trebuie urmărit la ultima posibilitate. Cum ar putea să conştientizeze un tânăr dacă are sau nu vocaţia preoţiei? E important să îşi dea el însuşi seama sau îi poate spune altcineva? Păi se poate şi una şi alta. Mai întâi de toate, ar trebui să ştie el că îi place mai mult să fie preot decât altceva, că îi place la biserică, îi plac slujbele, participă cu drag la slujbă, la atmosfera pe care o creează slujba, în situaţia pe care o are: de cântăreţ, de cititor sau de simplu credincios. Acea atmosferă va deveni apoi pentru el esenţialul în slujirea preoţească. „Aceasta ar fi prima condiţie morală a vieţii preoţeşti, curăţia inimii“ Care ar fi criteriile ideale spre a fi aleşi cei mai capabili pentru slujirea preoţească? Se mai respectă recomandarea duhovnicului? Cred că, în general, se respectă, dar nu se urmăreşte destul de mult. Se pune accent pe pregătirea intelectuală, pe pregătirea profesională, pe cunoştinţe teologice şi practice, pe lucruri care îl angajează pe candidat la preoţie. Însă nu acestea sunt esenţialul, pentru că Dumnezeu nu poate fi descoperit prin studiu. Noi nu îi îndemnăm pe oameni să studieze despre Dumnezeu ca să se întâlnească cu Dumnezeu, ci îi îndemnăm să-I slujească lui Dumnezeu cu viaţa lor întreagă: „Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!“; îi îndemnăm pe oameni să se angajeze în slujirea lui Dumnezeu prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, printr-o viaţă care să îi recomande nu numai înaintea oamenilor, ci mai ales înaintea lui Dumnezeu. Dacă ei sunt înaintea lui Dumnezeu valizi pentru preoţie, fără îndoială că sunt şi înaintea oamenilor. Aşa că, cineva care vrea să se apropie de Dumnezeu trebuie să aibă în vedere curăţia inimii, după cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos: „Fericiţi sunt cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“; apoi, stăruinţa de a avea o inimă curată, spunând şi cerând aceasta de la Dumnezeu prin rugăciune: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte înăuntrul meu“. Aceasta ar fi prima condiţie morală a vieţii preoţeşti, curăţia inimii. Pentru asta însă trebuie să se insiste, în înţelesul de a se ocoli pricinile patimilor, pricinile interioare şi exterioare care duc la înmulţirea răului, la deprinderile în rău, ca să fie înlăturate în acelaşi timp şi patimile care ar rezulta de pe urma pricinilor care nu sunt luate în seamă. Pentru aceasta contează foarte mult, în măsura în care candidatul la preoţie ştie lucrul acesta, să-şi păzească mintea, pentru că toate ale omului încep de la mintea lui. Dacă vrei să ai o viaţă disciplinată, trebuie să ai întâi minte curată şi să ai disciplina minţii. Întâi este disciplina minţii şi apoi este disciplina vieţii. „Cine are minte să ia aminte“, zicea părintele Arsenie Boca şi că totul depinde de cârma minţii. Când mintea este câştigată pentru Dumnezeu, este câştigat tot omul pentru Dumnezeu; când mintea nu-i câştigată pentru Dumnezeu, nu poate fi câştigată nici fiinţa umană, în general, pentru Dumnezeu. Se poate face şi un bine spontan pe baza unor impulsuri interioare, însă când e vorba de o curăţire a inimii şi de o viaţă superioară, trebuie să fie şi o statornicie în bine. Lucrurile nu merg de la sine, ci trebuie să fie urmărite. Sfântul Apostol Pavel spune: „să nu vă asemănaţi chipului acestui veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii“. Înnoirea minţii vine de pe urma gândurilor sfinte pe care le putem primi în sufletul nostru din cercetarea de sine, din rugăciune, din participarea la sfintele slujbe, din citirea cărţilor sfinte, nu atât pentru studiu, cât pentru îmbunătăţire sufletească. Să spunem că un candidat la preoţie a săvârşit nişte păcate într-o vreme în care nu ştia ce este păcatul şi a urmat apoi teologia. Canoanele îl opresc de la preoţie. Mai poate el spera la aceasta? Eu cred că poate spera, pentru că duhovnicul este acela care leagă şi dezleagă. Canonul dirijează şi duhovnicul ştie ce are de făcut, în cazul în care are o minte străvăzătoare, o minte luminată care ştie cum vede Dumnezeu lucrurile pentru care nu poate fi tras la răspundere cineva care nu a ştiut. Fiecare trebuie să se cerceteze şi cu conştiinţă proprie şi cu o conştiinţă străină. Dar, în orice caz, să aibă seriozitatea cuvenită şi dorinţa de a-I sluji lui Dumnezeu cu ceea ce poate el să-I slujească lui Dumnezeu. Sfântul Marcu Ascetul, în Filocalie, zice că, atunci când vrea Dumnezeu să se împlinească un lucru, toată făptura ajută să se împlinească şi când nu binevoieşte Dumnezeu, toate se pun împotrivă. Asta înseamnă că, până la urmă, pot fi şi situaţii favorizante pentru oameni care nu au avut o integritate morală aşa cum o cer canoanele şi cum ar fi bine să fie ea de fapt. „Ar fi mai bine dacă s-ar ţine seama de vârstă“ Contează şi conştiinţa candidatului şi cea a duhovnicului? Sfântul Ioan Gură de Aur spune, undeva, să nu învinuieşti pe preot sau pe diacon de păcatele făcute, că toate acestea asupra celui care îl hirotoneşte se scriu. Consideraţi importantă vârsta pentru preoţie, având în vedere că aceasta este reglementată de canoane la 30 de ani? Ar fi mai bine dacă s-ar ţine seama. Eu am întâlnit şi un diacon, de fapt ierodiacon, de 16 ani şi nu cred că e bine, pentru că nu ştie el însuşi ce face şi, dacă ajunge preot foarte curând, nu poate să fie îndrumător de oameni cu oarecare experienţă. Cel mai bine este să se aştepte, să fie omul matur cu adevărat, nu numai să se considere el matur. Vârsta de 30 de ani are legătură cu ceva real din firea omului sau este doar tradiţia? Dar, în orice caz, tradiţia se bazează pe ceva, adică oamenii au ajuns la concluzia că la vârsta de 30 de ani eşti un om matur, eşti un om cu responsabilitate, eşti un om care te poţi ţine de o făgăduinţă, de o rânduială, eşti un om capabil să-ţi dai seama de anumite realităţi pe care poate nu le poţi înţelege destul de bine, hai să nu zicem la 29 de ani, pentru că ce mi-i 29, ce mi-i 30, până la urmă? În orice caz, la 19-20 de ani, fără îndoială că nu eşti omul de la 30 de ani. Totuşi, un absolvent la 22 de ani, teoretic, poate fi preot… Şi chiar este de atâtea ori preot. Şi poate că situaţia asta aduce şi anumite insuficienţe în ceea ce priveşte preoţia însăşi, prestarea slujbei preoţeşti. Mă refer la calitatea de duhovnic, de îndrumător, în general, la chiar calitatea de predicator. Cineva care ţine un cuvânt de învăţătură nu trebuie doar să se mulţumească că l-a ţinut, ci să aibă în vedere eficienţa întâi intelectuală, pentru că întâi mintea e cea care se angajează, şi după aceea şi viaţa omului. Adică fiecare predică să fie un prilej de învăţătură, omul să plece de la slujbă cu un adaos de învăţătură la ceea ce avea el în minte. Cât trebuie dorită şi căutată preoţia, de vreme ce ştim că mulţi dintre sfinţi, conştienţi de dificultăţile preoţiei, s-au ferit de ea? Depinde, eu cred că trebuie şi căutată. Sunt unii care simt dorinţa de a fi preoţi, fără să ştie ce-i preoţia, decât în manifestările ei exterioare, de slujitor, de predicator, de om cu prestanţă, lucruri de felul acesta. Apoi, cu vremea, ajungi la conştiinţa sublimităţii slujirii preoţeşti, dacă ajungi, pentru că sunt atâţia care nici nu ajung la aşa ceva, chiar dacă sunt preoţi. „Lui Dumnezeu I se cuvine întâietate în toate“ Pe ce trebuie să se axeze tânărul în anii de pregătire teologică din seminar şi facultate? În ceea ce i se cere la şcoală. Un tânăr care merge la o şcoală teologică, mai întâi de toate, ar fi bine să aibă conştiinţa că e la o şcoală unică. Nu-i totuna să fii la un liceu sportiv sau la un seminar teologic. Ăsta e un lucru foarte important, pentru orice elev sau student în teologie: este la o şcoală unde se învaţă despre Dumnezeu, unde se pregăteşte să-I slujească lui Dumnezeu. E ceva ce nu se învaţă la alte şcoli. Ai putea zice că o şcoală teologică, prin însuşi faptul că eşti încadrat în ea, devine o şcoală fără termen de comparaţie cu celelalte şcoli. Studenţii de astăzi comunică mai mult între ei, interacţionează cu cei de la alte discipline. Cât de mult se poate implica tânărul, viitor preot, în actualitatea socială, culturală, politică? Cineva care e preot trebuie să-şi vadă întâi de preoţie. Adică întâi Dumnezeu şi apoi omul, prin Dumnezeu. Acesta este punctul de plecare. Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc în gândirea, în simţirea şi trăirea celui care urmează să fie preot şi devine preot. Nu-L uita pe Dumnezeu, nu uita rugăciunea; angajarea să fie prin rugăciune, pentru Dumnezeu şi pentru oameni, prin Dumnezeu. „Pentru Dumnezeu şi pentru popor“ era o deviză pe care a formulat-o, într-o anumită împrejurare, un profesor universitar. Acest cuvânt de ordine e important nu numai când e vorba de preot, ci şi pentru un credincios: întâi Dumnezeu şi apoi omul. În multe cazuri, oamenii se raportează la lumea aceasta, la concepţiile de viaţă ale acestei lumi. Dar noi, care ştim de credinţă, suntem între experienţa prin cunoştinţă şi ştiinţă şi între experienţa prin credinţă. Credinţa aduce ceva ce nu are omul fără credinţă, chiar din punctul de vedere al înţelegerii şi al angajării. Când ai credinţă în Dumnezeu, Dumnezeu este pe primul plan în viaţă şi în inimă. Dacă Dumnezeu nu e pe primul plan în inima ta, nu-i pe planul care I se cuvine; lui Dumnezeu I se cuvine întâietate în toate. Şi apoi celelalte decurg din asta. Dacă ai ajuns vreodată să te întâlneşti cu Dumnezeu, toate decurg din întâlnirea cu Dumnezeu, din conştiinţa că eşti ocrotit, că eşti condus, că eşti locuit chiar de Dumnezeu, că nu eşti singur în lumea aceasta. Asta cam lipseşte, în general, la credincioşii de rând şi la candidaţii la preoţie şi, de multe ori, chiar la preoţi. Preotul trebuie să ştie că este „sarea pământului“, „lumina lumii“, „lumină în sfeşnic“ Ce este bine să ştie preotul, mai ales la începutul carierei preoţeşti, când poate multe probleme îl iau prin surprindere. Eu cred că lucrul de căpetenie este ca preotul să aibă conştiinţă preoţească, să ştie că e aşezat de Dumnezeu ca preot, să ştie că e mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, să îşi dea seama că oamenii îl ştiu ca pe un om deosebit, un om al lui Dumnezeu. Preotul trebuie să ştie că este „sarea pământului“, „lumina lumii“, „cetate pe munte“, „lumină în sfeşnic“, un om care este, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „privelişte şi îngerilor şi oamenilor“, unul spre care privesc şi îngerii şi oamenii, un om care nu se poate ascunde de atenţia celor care îl înconjoară şi aşteaptă de la el pildă de vieţuire deosebită. Apoi, preotul trebuie să ştie şi aceea că este mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, prin Sfintele Taine, care sunt mijloace ale harului divin şi revărsări de har dinspre Dumnezeu spre om. În acelaşi timp, trebuie să fie şi pregătitor al oamenilor, pentru ca aceştia să devină receptivi la darul lui Dumnezeu, care se revarsă prin mijlocire preoţească. Domnul Hristos S-a înălţat la cer, binecuvântându-i pe oameni. Acea binecuvântare, dată de Domnul la Înălţarea Sa la cer, este transmisă astăzi oamenilor prin mijlocire preoţească, ea fiind astfel izvorul feluritelor binecuvântări care se dau în biserică. În ultimă analiză, binecuvântările din Biserică le dă Mântuitorul Însuşi, prin oamenii aleşi de El, spre slujire. Aceasta trebuie să o ştie foarte bine şi preotul şi credincioşii de rând. ▲ Unul dintre cei mai iubiţi duhovnici Părintele Teofil Părăian este duhovnicul Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov. S-a născut în urmă cu 79 de ani (3 martie) într-o familie de ţărani în satul Topârcea de lângă Sibiu. Ioan, după numele de botez, a fost primul născut între cei patru copii ai familiei. Venit pe lume fără vedere, a urmat cursurile Şcolii primare de nevăzători din Cluj (1935-1940). Dornic de învăţătură, Ioan a mers şi la Timişoara la studii, unde a absolvit Liceul teoretic pentru nevăzători. Întâlnirea cu părintele Arsenie Boca a fost decisivă pentru viaţa celui pe care îl cunoaştem astăzi drept Părintele Teofil. De la el a deprins taina Rugăciunii inimii, pe care a exersat-o, după cum povesteşte când este întrebat, pe drumul către şcoală. Atras de viaţa religioasă, tânărul Ioan a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu (1948-1952), iar în 1953 a intrat în obştea Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. După patru luni s-a călugărit, primind numele de Teofil. A fost hirotonit diacon după şapte ani de la călugărie, şi după alţi 23 a fost preoţit. Tot atunci a devenit şi duhovnic. Începând cu 1992, părintele Teofil a răspuns chemării tinerilor, de a participa la conferinţe pe teme duhovniceşti, oriunde în ţară. I-au fost tipărite numeroase volume al căror conţinut este pentru mulţi un îndreptar autentic în viaţa duhovnicească. A acordat interviuri la televiziune şi la radio, nelăsând nici o întrebare fără răspuns. Este unul dintre cei mai iubiţi duhovnici de tinerii aflaţi pe calea către Hristos.