Când patul devine cruce

Chipul suferinţei trupeşti reprezintă neputinţa omului de a se exprima în deplinătatea funcţiilor vitale, în încrederea, în tonusul pe care-l conferă starea perfectă de sănătate, indiferent de vârstă, spaţiu sau timp. Privind omul suferind, descoperi instantaneu limitarea puterilor trupului în faţa bolilor şi imposibilitatea de a depăşi această stare nefirească, acest pahar al încercării, pe care nici unul dintre noi nu vrem a-l gusta, pe care nu ai cum să-l înţelegi atunci când eşti în toată puterea trupului.

Sinceritatea celor spuse nu poate fi tăgăduită de nimeni, fiincă nu este cineva dintre noi care să nu înţeleagă chipul suferinţei şi să voiască a-l cunoaşte, ştiind bine că mulţi dintre noi nu-l dorim nici măcar a-l privi, dar să-l primim cu bucurie şi interes. De subliniat că suferinţa prin care au trecut sfinţii mucenici a fost una impusă cu brutalitate, având rolul de intimidare asupra creştinilor din primele veacuri şi de astăzi, prin vărsarea sângelui şi prin nenumăratele şi sfâşietoarele chinuri. Aici patul torturii devine cruce prin botezul sângelui şi totodată devine masă, şi nu una oarecare, ci masa liturgică a fiecărui altar, în piciorul căreia stau de veacuri preaminunatele şi cinstitele moaşte ale sfinţilor. Peste acest aşternut jertfelnic, care insuflă smerenie şi în acelaşi timp sfinţenie, se săvârşeşte neîncetat jertfa nesângeroasă a Euharistiei în timpul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii.

Orice formă de spitalizare poate fi înţeleasă de către noi ca o pagină nefastă din vieţuirea noastră pe pământ, dar ţintuirea în nemişcare pe patul suferinţei nu poate fi percepută decât în duhul crucii, care trebuie purtată pe calea care duce spre mântuire. Neînţelegerea crucii prin suferinţă atrage după sine neacceptarea ei, apariţia revoltei perfect argumentate faţă de Hristos, Care nu mai poate fi văzut ca Mântuitor al lumii şi Tămăduitor al bolilor trupeşti, ci răzbunător, pedepsitor şi aprig judecător al păcătoşilor. Declinul psihologic al omului este foarte aproape atunci când lipseşte credinţa în Hristos, înlocuită meşteşugit prin încrederea oarbă în mâini omeneşti. De aici patul neputinţei devine iad, adică ce poate fi mai rău prin deznădejde, decepţie spirituală, însingurare tacită, izolarea gândurilor, acceptarea nălucirilor de tot felul, interpretarea viselor, apelarea la practicile vrăjitoreşti, neacceptarea preotului ca duhovnic spre mărturisirea păcatelor, respingerea voii dumnezeieşti.

Patul devine cruce mântuitoare când suferinţa a fost înţeleasă şi conştientizată, asumată şi acceptată ca fiind cea mai de preţ normă de îndreptare şi curăţie trupească şi sufletească. Din clipa aceea bolnavul adaugă în medicamentaţie cele mai de preţ manifestări ale sufletului, la vederea tot mai accentuată a deteriorării trupului: gândul curat al iertării izvorât din Crucea Golgotei, grabnica spovedanie şi deasa împărtăşanie spre iertarea păcatelor, asocierea suferinţelor personale cu preaslăvitele pătimiri mântuitoare ale lui Hristos pentru întreaga omenire, fixarea privirii către icoanele sfinţilor, mijlocitorii mântuirii noastre, îndemnarea familiei spre post, milostenie, rugăciune, mărturisirea păcatelor şi unirea cu Hristos Domnul prin Sfânta Euharistie.   

Există cazuri când încurajarea vine tocmai din  partea celui grav bolnav, care insuflă nădejde sinceră către Dumnezeu şi te poate copleşi cu tăria credinţei lui, cu determinarea cu care a înţeles sfârşitul vieţii pe pământ şi dorinţa nestrămutată a vederii Împărăţiei cereşti. Această tărie este cu adevărat o salbă de pietre preţioase, nu predispusă stricăciunii sau vânată de furi şi tâlhari, ci dobândită în timp prin strădanie şi jertfă, prin neclintirea în faţa ispitelor, prin statornicia în credinţă, în detrimentul unei trăiri precum trestia în vânt. Echilibrul duhovnicesc dobândit în urma unei vieţi plăcute lui Dumnezeu poate fi cheia înţelegerii oricărei suferinţe, care face din patul neputinţei cruce spre Înviere.