Când pe front au răsunat colinde…

Decembrie 1914. Ajun de Crăciun. Europa era teatru de război, conflagraţie ce devenise mondială. Timp de o noapte şi-o zi, nu s-au mai auzit rafale de gloanţe, ci colinde. Erau primele ore de linişte pe front după câteva luni de război sângeros. Uniformele kaki ale englezilor s-au alăturat celor gri ale germanilor şi au petrecut noaptea sfântă în pace, pe Frontul de Vest. Urmăriţi povestea „armistiţiului de Crăciun“, eveniment fără precedent în istoria confruntărilor armate.

 

Încetarea focului în ajun şi în ziua de Crăciun a anului 1914 a trecut mult timp drept poveste de pe front. În clipele de linişte, însă, soldaţii aşterneau pe hârtie gânduri pe care le trimiteau acasă. Aceste scrisori sunt adevărate izvoare, mărturii autentice ale oamenilor care, pentru o zi, din duşmani au devenit fraţi. Şi nu orice zi, ci ziua sfântă a Naşterii Domnului. Faptele lor au fost mărturisite în publicaţii prestigioase la nivel mondial, precum „New York Times“, „The Guardian“ sau „The Telegraph“.

 

Pe 29 decembrie 1914, sergentul englez Clement Barker trimitea o scrisoare către fratele său. Acesta povestea celor de acasă cum, în ajun de Crăciun, un mesager german a ieşit din tranşeele Puterilor Centrale şi a intrat în perimetrul numit „ţara nimănui“ (eng. „no manâs land“), pentru a transmite că, dacă englezii nu vor deschide focul în ziua de Crăciun, nici ei nu vor ataca. Detaliile sunt lapidare, scrise sub imperiul momentului. Lor se adaugă alte şi alte mărturii ale supravieţuitorilor Primului Război Mondial, ce alcătuiesc un efemer tablou de pace. Mesagerul era căpitanul german Josef Sewald, care mărturiseşte acest gest de mare curaj: „Am strigat la duşmanii noştri că nu dorim să tragem şi că vrem un armistiţiu de Crăciun. Le-am spus că voi veni din partea noastră şi vom putea vorbi unul cu celălalt. La început a fost linişte, apoi am mai strigat o dată, invitându-i, iar englezii au strigat: «Nu tragem!» Apoi un om a ieşit din tranşeele lor, eu am făcut acelaşi gest şi ne-am întâlnit şi ne-am strâns mâinile - un pic prudenţi!“

 

Cu câtă emoţie se vor fi ridicat cei din linia întâi, de teama unei ambuscade! Apropiindu-se unii de alţii, au realizat că inamicii împărtăşeau aceleaşi suferinţe ca şi ei. Erau poate de aceeaşi vârstă. Acea zi sfântă a fost prima în care soldaţii s-au simţit în siguranţă pe front. Şi-au strâns mâinile, au discutat, au făcut chiar schimb de mâncare şi suvenire. A fost un gest spontan al unor oameni ce petrecuseră luni bune în tranşeele săpate pe Frontul de Vest. Nimic oficial, ordinele erau de război. Fiecare soldat ştia că orice fraternizare cu duşmanul îl putea aduce la un pas de trădarea pedepsită de Curtea Marţială cu execuţia. Nu a contat. Aflaţi la mii de kilometri depărtare de cei dragi, înfriguraţi, obosiţi, oblojindu-şi rănile fizice şi psihice căpătate în lunile de război, englezii povestesc că au auzit, în seara de ajun, cântece răsunând din tranşeele germane. 

Soldatul Albert Moren rememora evenimentele trăite în seara de 24 decembrie 1914 în satul francez La Chapelle dâArmentières: „Era o frumoasă noapte luminată de lună, pământul îngheţat, aproape totul îmbrăcat în alb şi pe la 7 sau 8 seara am văzut agitaţie în tranşeele germane. Erau nişte lumini, nu ştiam ce reprezintă. Şi apoi au cântat «Silent Night» - «Stille Nacht». N-o să uit niciodată, a fost unul dintre cele mai importante momente din viaţa mea“.

 

Graham Williams, puşcaş englez, a arătat cum s-a răspândit starea de pace în cele două tabere: „Dintr-odată au început să apară lumini de-a lungul parapetului german, erau pomi de Crăciun improvizaţi, împodobiţi cu lumânări aprinse, care au ars constant în aerul încă rece! 

 

Mai întâi germanii au cântat un colind de-al lor, apoi noi unul de-al nostru. Când am început să cântăm «O, come, all ye faithful», germanii imediat au început să cânte acelaşi colind în latină, ‹‹Adeste fideles››. Şi am gândit că era, de fapt, un lucru extraordinar: două naţiuni cântând acelaşi colind în mijlocul unui război“.

 

Caporalul britanic John Ferguson avea să povestească transformarea inamicilor în prieteni: „Ne-am strâns mâinile, ne-am urat reciproc ‹‹Crăciun fericit›› şi am vorbit ca şi cum ne-am fi cunoscut de-o viaţă. Eram în faţa reţelei lor de sârmă ghimpată, înconjurat de germani. Eu şi Fritz eram în mijloc, discutând, iar Fritz uneori traducea prietenilor săi ce spuneam. Ne-am aşezat în cercuri, precum oratorii din colţ de stradă. Ce privelişte! Pâlcuri de germani şi britanici se întindeau pe aproape întreaga linie a frontului! Din întuneric se auzeau râsete şi se vedeau chibrituri aprinzându-se, un neamţ aprinzându-i ţigara unui scoţian şi invers, schimburi de ţigări şi de suvenire“.

 

Armistiţiul de Crăciun a oferit celor două părţi răgazul de a-şi îngropa camarazii căzuţi. Sublocotenentul englez Arthur Pelham Burn a vorbit despre o slujbă de înmormântare la care au participat deopotrivă britanicii şi germanii: „Preotul nostru a rânduit rugăciunile şi psalmii, iar un interpret le-a scris în germană. Au fost citite mai întâi în engleză de preotul nostru, apoi în germană de un tânăr student teolog. A fost o imagine extraordinară şi minunată. Germanii s-au aşezat deoparte, iar englezii de cealaltă, ofiţerii stăteau în picioare în faţă, toţi cu capetele descoperite“.

 

În ziua de Crăciun, războiul s-a transformat în competiţie sportivă. În „ţara nimănui“, perimetrul dintre cele două tabere, s-a încins un meci de fotbal, la început cu o minge improvizată: „În cele din urmă englezii au adus o minge de fotbal din tranşeele lor şi a început destul de repede un joc plin de viaţă. Cât de minunat, şi totuşi, cât de ciudat a fost! Ofiţerii englezi simţeau acelaşi lucru. Astfel Crăciunul, sărbătoarea dragostei, a reuşit să facă din duşmanii noştri de moarte prieteni pentru o vreme“, îşi amintea locotenentul neamţ Kurt Zemisch. 

Scoţianul Alfred Anderson a murit în 2005, la venerabila vârstă de 109 ani! Născut în 1896, avea 18 ani când s-a înrolat în Primul Război Mondial. În 2004, la 90 de ani de la acel eveniment, îşi amintea „liniştea, sunetul straniu de linişte“, după ce în ultimele două luni auzise „doar şuierat şi ţiuit de gloanţe, foc de mitralieră şi voci germane în depărtare“. Dar în dimineaţa de Crăciun, dintr-o casă franceză din spatele liniei întâi unde era încartiruit, a remarcat „o linişte mormântală ce se aşternea cât cuprindeai cu ochii“. Soldaţii şi-au urat unii altora „Crăciun fericit“, deşi fericit cu adevărat nu era nimeni în acele condiţii. „A fost o scurtă pace într-un război teribil“, concluziona ultimul soldat supravieţuitor al „Armistiţiului de Crăciun“. 

 

Vor fi adormit, în acea seară după Crăciun, întrebându-se dacă dimineaţă se va relua lupta. Poate simţeau că războiul avea să continue, iar unii dintre ei nu se vor întoarce niciodată acasă. Să fi fost sute, poate chiar mii de soldaţi care au impus, pentru o zi, pacea pe front. Evident, nu putem vorbi de ubicuitate. Nu a fost o stare generală de pace, pretutindeni. În unele locuri conflictul a continuat fără sincope. Se cuvine să ne amintim, însă, de cei care au adus Pruncului Sfânt născut în Betleem cel mai preţios dar: pace pe pământ. Fie şi numai pentru o zi. 

 

Pe 26 decembrie, englezii au tras trei focuri de armă în aer şi au înălţat un steag pe care au scris „Crăciun fericit“. Germanii au ridicat o pânză pe care scria, tot în engleză, „Mulţumim“, iar căpitanul lor s-a înălţat pe parapet şi a tras două focuri în plan vertical. Era semnul că războiul reîncepea.