Când prin vene curg doar rugăciuni

Sigur aţi avut pe cineva internat într-un spital. Poate a fost un caz simplu, uşor, ori poate viaţa omului respectiv a atârnat doar de-o lacrimă fierbinte vărsată într-o rugăciune către Dumnezeu. Ciudat mai este omul! Când îi e bine, îşi aminteşte sau nu de Cel de Sus. Când dă de greu însă, numele Lui îi stă pe buze negreşit. Iar El, iertător, ajută.

Problemele medicale apar uneori din senin. Alteori ai putea spune că ele au venit pe un fond bine argumentat... Unui alcoolic care ajunge să sufere de ciroză nu-i poţi spune că e anormal ce i se întâmplă. Este pur şi simplu o reacţie normală a organismului, ori poate o pedeapsă divină. Când pe creier apare însă o tumoră, lucrurile se schimbă. Iar bolnavul caută toate căile de scăpare posibile. De la operaţii la tratamente şi, de cele mai multe ori, mila Domnului. Cu cât este suferinţa mai grea, cu atât căutările omului sunt mai îndelungate şi rugăciunile mai fierbinţi. Uneori se întâmplă "minuni". Şi ce părea imposibil, prin pronia lui Dumnezeu, devine posibil. Aceste întâmplări mai neobişnuite sunt cel mai bine cunoscute de către preoţii de spital, părinţii de caritate. La ei vin bolnavii să-i roage să le medieze contactul cu Dumnezeu, ori să le deschidă vederea sufletului. Spitalul "Bagdasar-Arseni" este cel mai mare spital de neurochirurgie din ţară, cu cinci clinici de profil, unde zilnic se efectuează operaţii de mare complexitate, de înlăturare a unor tumori. Când vrea Dumnezeu De-a lungul activităţii sale pastorale în cadrul unităţii spitaliceşti, părintele Eugen Cucu a văzut atâtea şi atâtea cazuri, oameni şi oameni şi… minuni! "Majoritatea celor care urmează să suporte operaţii complicate Îl au în minte şi pe buze pe Dumnezeu şi, alături de membri ai familiei prezenţi şi cu siguranţă şi de cei de acasă, se roagă pentru reuşita intervenţiei chirurgicale. De asemenea, şi medicii chirurgi - nu toţi, dar mulţi dintre ei - nu se sfiesc să spună, mai cu seamă membrilor aparţinători: ""Dacă şi Dumnezeu vrea, operaţia va fi un succes". Totuşi sunt situaţii de mare complexitate când ei înşişi, medicii, se declară învinşi, încercând verdicte pe care puterea lui Dumnezeu le-a infirmat în următoarele zile şi săptămâni. La prima vedere, judecând după litera cărţii, a experienţei profesionale şi a stării generale a celui în suferinţă, se poate spune că era argumentat sumbrul prognostic, însă se vădea o slabă credinţă că Dumnezeu ar mai putea face minuni. Şi totuşi minuni s-au întâmplat. Voi relata câteva cazuri deosebite în care, deşi medicii aproape îşi spuseseră ultimul cuvânt, pronia lui Dumnezeu a hotărât altceva", povesteşte părintele Cucu. O nouă viaţă Prima întâmplare pe care părintele Eugen vrea să o împărtăşească datează din 2005. "Atunci, în luna octombrie a acelui an, a fost internat, în urma unor investigaţii, un tânăr de 22 de ani student la Politehnica din Bucureşti. Avea un diagnostic care face să ţi se ridice părul: tumoră de trunchi cerebral, foarte probabil malignă. S-au făcut toate pregătirile preoperatorii şi la 13 noiembrie la ora 9:00 a intrat în blocul operator. Operaţia, programată să dureze patru ore, a durat mai bine de şase, din cauza unui incident despre care am aflat în după-amiaza acelei zile: o hemoragie care nu putea fi stopată şi care făcea imposibilă abordarea tumorei. În momentul în care operatorul principal decidea că intervenţia nu poate continua şi dădea indicaţii pentru abandonarea operaţiei, ca prin minune, dintr-odată, hemoragia a încetat. Mama, în acest timp, se ruga în paraclisul spitalului, în faţa icoanei Maicii Domnului. După mai bine de şase ore, tânărul este dus în secţia Terapie Intensivă şi rămâne în comă, în ciuda tuturor eforturilor medicale, timp de cinci săptămâni. În toată această perioadă, mama, tata, fratele, sora s-au rugat continuu, iar la căpătâiul lui Aurelian, cel în suferinţă, am slujit în câteva rânduri, împreună cu pr. V. Jugănaru de la biserica Sf. Gheorghe - Capra, Taina Sf. Maslu. Verdictul doctorilor însă a venit pe 17 decembrie: nu mai este nimic de făcut; în câteva ore se va declanşa o pancreatită acută şi totul este terminat. Aşa spuneau analizele, aşa spuneau cărţile, aşa spunea experienţa medicilor. Dar Dumnezeu nu a fost de aceeaşi părere. Nu numai că nu s-a declanşat pancreatita, dar a doua zi spre ora prânzului tânărul Aurelian a ieşit din starea comatoasă, făcând ca personalul aflat în acel moment în secţia Terapie Intensivă să-şi facă semnul crucii. Au urmat săptămâni de recuperare, şedinţe de chimio- şi radioterapie şi, important pentru mine, n-au neglijat nici o clipă a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru ceea ce aproape nici ei nu mai sperau. Acum, Aurelian Bogza şi-a terminat studiile întrerupte şi a a rămas alături de Dumnezeu, fiind chiar angajat la biserica Sf. Gheorghe - Capra din cartierul Pantelimon", povesteşte părintele. Cârja credinţei Mare e puterea rugăciunii! Şi mai mare-i mila Domnului. Cel de-al doilea caz povestit de părintele Cucu, de la "Bagdasar-Arseni", este profund ca o pildă. "O altă situaţie de memorat s-a întâmplat în anul 2008. Un preot din Câmpina, Ionuţ Butoi, a fost adus de la Constanţa în Urgenţă, unde i s-a diagnosticat, în urma unui nefericit accident, o fractură cervicală cu paralizie totală, iar verdictul a fost: stare generală alterată grav, moarte iminentă. De la câteva ore câte au opinat medicii că va trăi au trecut câteva zile şi atunci s-a hotărât încercarea unei intervenţii chirurgicale de mare risc, iar operatorul principal, un nume cunoscut nu numai în ţară în traumatisme medulare, dr. Florin Exergian, le-a spus membrilor familiei, eram de faţă, că oricum, dacă Dumnezeu va vrea ca el să trăiască, va trăi, dar de mers pe picioare nu va mai putea merge niciodată. Operaţia a fost laborioasă şi ce şi-a propus chirurgul a realizat cu "amendamentul" spus înainte de a intra în sala de operaţie: "Nu va mai putea merge niciodată!" Au urmat săptămâni chinuitoare de recuperare, iar la jumătatea lunii noiembrie pr. Ionuţ Butoi a plecat acasă la familie, la cei doi copii, în cărucior, dar cu speranţa recuperării totale, deşi prognosticurile specialiştilor erau dintre cele mai sumbre. Părintele a continuat cu rugăciunea şi cu munca de recuperare individual. În luna aprilie 2009 primesc un telefon, iar părintele îmi spune că este jos în curtea spitalului şi a venit pentru un control programat la dr. Exergian, chirurgul operator şi autorul primului verdict. Am coborât să-l întâmpin gândindu-mă că a venit însoţit şi, evident, în cărucior. Nu mică mi-a fost uimirea să-l văd pe părintele coborând de la volanul maşinii personale, fără măcar să se sprijine într-un baston. Am plecat împreună spre cabinetul doctorului (e adevărat, cu paşi mai înceţi), dar important e că mergea pe picioarele sale fără nici un sprijin. Când ne-a văzut dr. Exergian intrând în cabinet, şi-a făcut o cruce largă şi a spus, adresându-mi-se: "L-a iubit Dumnezeu, părinte! Pentru mine era un om salvat de la moarte dar infirm pe viaţă." Dumnezeu a vrut ca părintele Ionuţ Butoi să slujească încă ani mulţi de acum încolo". ▲ "Dar de ce eu? De ce mie?" Părintele Cucu deapănă amintiri, întâmplări. A avut de-a face şi cu oameni credincioşi, şi cu mai puţin credincioşi, de diverse condiţii sociale. "Vedeţi, este o perioadă când stai în spital, când începi să derulezi viaţa ta din urmă şi cam reaşezi lista priorităţilor. Este adevărat că bolnavul are o stare sufletească aparte. Îl simţi, este altfel decât cel care este valid. Pe secţiile de terapie intensivă sunt în stare de a fi sau a nu mai fi. Graniţa dintre viaţă şi moarte este foarte fragilă. La început mi-a fost foarte greu. Nici acum nu este uşor, dar nu poţi să plângi cu toţi. Trebuie să-i îmbărbătezi cât mai mult, să le ridici spiritul. Cei mai mulţi îşi pun o întrebare care pare veşnică, "Dar de ce eu? De ce mie? De ce acum?". Alţii împing lucrurile şi mai încolo: "Ştiu eu oameni care sunt mult mai răi decât mine şi au făcut şi au dres! Şi ei sunt sănătoşi!". O comparaţie subiectivă, desigur. Ei vor explicaţii şi este foarte greu să le dai o explicaţie concretă, să le spui cu punct şi virgulă. Nu se pot face asemenea corelări! Alţii au un fel de spirit autocritic. Şi caută să coreleze anumite fapte negative din trecutul lor cu bolile de acum. Încep şi zic: "Uite, Dumnezeu mă pedepseşte acum pentru ce-am făcut!" Nu poţi să le zici: "Ai dreptate!". Nu putem să-L punem pe Dumnezeu nici cauzator, nici plătitor de poliţe. Judecăţile noastre omeneşti nu au nimic de-a face cu judecăţile lui Dumnezeu. Noi judecăm cât putem noi de obiectiv, dar suntem subiectivi. Judecăţile lui Dumnezeu sunt însă taine", spune părintele Eugen Cucu.