„Canonul cel Mare cheamă creaţia la identificare şi la eliberarea din lanţul păcatului“
În aceste prime zile ale Postului Mare, Biserica ne adună pe toţi în jurul analogului pentru a cânta împreună Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, un text bogat în simbolistică şi dens în înţelesuri. O scurtă radiografie a scopului, a aplicabilităţii şi a valorii acestui „plânset înainte de moarte“, cum a fost numit Canonul cel Mare de către teologul grec Ioannis Fountoulis, face în interviul ce urmează Alexandru Prelipcean, asistent asociat al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi, doctorand în cadrul Universităţii „Aristotel“ din Tesalonic şi la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.
Prima întrebare se referă la înclinaţia spre studiul Canonului Mare, pe care aţi manifestat-o încă din anii liceului. Ce anume v-a determinat să aprofundaţi opera Sfântului Andrei Criteanul?
Sfântul Andrei Criteanul, şi în mod special Canonul cel Mare, reprezintă o veche pasiune de-a mea, pe care am încercat să o concretizez în mai multe studii, care să reflecte cât mai profund teologia sa. Ultima mea realizare pe această temă o reprezintă o traducere a cărţii Mitropolitului Simeon Koutsa, „Plânsul adamic“, apărută în 2012 la Editura Doxologia, şi care este o erminie duhovnicească închinată Canonului cel Mare.
Determinarea mea de a studia opera Sfântului Andrei Criteanul a venit în primul rând din faptul că în literatura patristică românească nu avem multe studii elaborate despre imnografie, ea fiind lăsată oarecum în afara cercetării patristice.
Ce este, în general, un canon şi ce este Canonul Mare al Sfântului Andrei Criteanul?
Din punct de vedere terminologic, canonul, provenind din ebraicul „qaneh“, înseamnă trestie, măsură, desemnând în general regulile de credinţă şi de viaţă creştină ale autorităţii bisericeşti, acele legi naturale ale Bisericii. Canoanele liturgice au apărut la sfârşitul secolului al VII-lea şi începutul secolului al VIII-lea, înlocuind în mare măsură imnurile liturgice numite condac. Sfântul Andrei Criteanul a fost considerat „părintele canoanelor“, fiind primul alcătuitor de canoane şi iniţiatorul acestei noi specii imnografice în Biserica grecească.
Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul se numeşte astfel din două perspective: datorită întinderii sale, fiindcă este singurul canon care are 250 de tropare, la care s-au adăugat ulterior de către alţi imnografi anumite tropare închinate Sfântului Andrei Criteanul şi Cuvioasei Maria Egipteanca, iar pe de altă parte, datorită profunzimii sale spirituale, aşa cum lasă de înţeles cuprinsul sinaxarului redactat de Nichifor Calist Xanthopol.
De ce a scris Sfântul Andrei Criteanul Canonul cel Mare?
Nu se ştiu cu certitudine motivele pentru care Sfântul Andrei Criteanul a scris Canonul cel Mare. Există însă opinii vehiculate de cercetători, care afirmă că acest canon a fost redactat ca o formă prin care Sfântul Andrei Criteanul îşi cere iertare lui Dumnezeu pentru o faptă săvârşită în anul 712, când noul împărat bizantin uzurpator Philippikos Bardanes i-a obligat pe anumiţi episcopi ortodocşi să semneze un act sinodal la Constantinopol, prin care hotărârile Sinodului VI Ecumenic să nu fie recunoscute, iar printre participanţii la acest sinod s-ar fi aflat şi Sfântul Andrei Criteanul, care ar fi semnat acel decret. De aceea, unii autori occidentali au afirmat că acest motiv a stat la baza alcătuirii Canonului cel Mare, însă e foarte greu de demonstrat acest lucru, fiindcă în Canon nu se face nici o referire la acest aspect, iar pe de altă parte, nu se ştie dacă timpul scrierii Canonului a fost în timpul tinereţii Sfântului Andrei, sau în perioada de la Constantinopol, sau după 712, când el ajunge arhiepiscop al Gortinei, în Insula Creta. Personal, cred că imnul Sfântului Andrei Criteanul, prin forma pe care o avea şi prin maniera compunerii sale, a fost elaborat în Constantinopol şi că de acolo a fost transmis în întreaga lume creştină.
Canonul cel Mare este o Biblie în miniatură
Când se citeşte acest canon în biserică şi de ce tocmai în aceste perioade?
În mod clar, Canonul cel Mare a fost elaborat ca un canon penitenţial, chiar dacă nu are această titulatură de canon de pocăinţă, ci se numeşte „cel mare“ în cultul creştin. Introdus în cult încă din vremea Sfântului Andrei Criteanul, Canonul se citeşte în prima săptămână a Postului Mare, împărţit în patru fragmente, iar într-o versiune exhaustivă doar în joia săptămânii a cincea din Marele Post. A fost introdus în cult în aceste perioade bine delimitate tocmai pentru că are un conţinut totalmente penitenţial, referindu-se şi oferind modele biblice ale celor care au greşit, dar care s-au ridicat prin pocăinţă.
Canonul cel Mare este o Biblie în miniatură. Citind Canonul cel Mare poţi ajunge să cunoşti întreaga istorie scripturistică, prin cele opt cântări despre personaje din Vechiul Testament, şi prin ultima cântare, cea de-a noua, cu personaje din Noul Testament.
În slujba Canonului cel Mare, apare foarte des rugăciunea „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!“, însoţită de închinarea credinciosului cu semnul Sfintei Cruci şi de metanie. Legătura dintre rugăciune, Sfânta Cruce şi metanie are o semnificaţie aparte?
Semnificaţia este în primul rând una duhovnicească. Crucea înseamnă pe de o parte suferinţă, înseamnă durere, înseamnă compasiune, dar pe de altă parte, Crucea e cea care ne duce mai departe, ne duce spre Înviere. Aspectul primordial sau firul cel roşu al Canonului cel Mare nu trebuie înţeles numai în sensul de pocăinţă; pocăinţa în Canonul cel Mare se transformă în Înviere, iar durerea, acel „penthos“ de care vorbesc Sfinţii Părinţi, se transformă în bucurie, pentru că omul nu participă în Postul cel Mare numai la suferinţa şi patimile Mântuitorului, ci participă la comuniunea cu Hristos Cel înviat. Tocmai de aceea semnul Sfintei Cruci, simbolul care uneşte cele telurice cu cele dumnezeieşti, cele pământeşti cu cele cereşti, accesibilizează până la urmă mesajul pe care Canonul cel Mare ni-l transmite: întâlnirea şi unirea cu Hristos. Unirea aceasta se face însă mai întâi participând prin jertfa noastră, o jertfă însoţită de o exclamaţie de a cere mila lui Dumnezeu, de a ne ierta păcatele, şi în acelaşi timp de metanie, care poate avea două sensuri mari: acea „metanoia“, adică schimbarea minţii, schimbarea propriei firi, a gândirii şi a stării de păcătoşenie, iar pe de altă parte, metania, privită ca şi act liturgic, prosternarea în faţa Dumnezeului Cel Creator şi Mântuitor.
Nu slujba Canonului este lungă, răbdarea noastră este scurtă
Aţi menţionat într-un articol publicat în „Teologie şi viaţă“ că ideea centrală a Canonului cel Mare nu este (re)descoperirea omului prin Taina Pocăinţei, ci creaţia văzută ca Euharistie.
În mod central, Liturghia şi Canonul cel Mare conduc omul şi creaţia spre drumul Golgotei, unde prin moartea lui Hristos se omoară însăşi moartea.
În Canonul cel Mare, noi trăim personal drama omului în căutarea chipului adevărat al omului, care este Mântuitorul Iisus Hristos, acel om care intră pe drumul desăvârşirii, pe drumul epactezei, prin purificarea de patimi, prin luminare şi desăvârşire, prin răstignirea propriilor păcate. Pe de altă parte, Euharistia este până la urmă chemarea noastră, a celor ce suntem fii ai lui Dumnezeu prin har, la o libertate deplină, care nu poate fi trăită decât prin Hristos. Tocmai de aceea, miza Euharistiei şi a Canonului are valenţe extraordinare: omul trăieşte cu adevărat liber atunci când experiază libertatea divină, când nu mai trăieşte o viaţă singulară, în care se găseşte pe sine în centrul lumii, ci-L lasă pe Hristos să fie centru al vieţii sale. Canonul cel Mare cheamă creaţia la identificare şi la eliberarea din lanţul cel greu al păcatului.
La prima vedere, slujba Canonului Mare se remarcă prin lungime şi prin doliul duhovnicesc şi monologul de jale, care reies din textele lui. Mai este loc de speranţă în acest canon de pocăinţă?
În primul rând, doresc să subliniez faptul că nu slujba Canonului este lungă, ci răbdarea noastră este scurtă. În al doilea rând, scopul pocăinţei reflectat în Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul nu este o descoperire abstractă a păcatelor, ci o depăşire a lor. Omul, creat după chipul lui Dumnezeu, trebuie să ştie că pocăinţa este atitudinea corectă, bine plăcută Ziditorului, singura capabilă să readucă frumuseţea primordială a făpturii. Prin pocăinţă, omul vindecă sufletul său rănit, repară înstrăinarea sa de Dumnezeu. În pocăinţă nu se mai găseşte sentimentul de culpabilitate, care face ca sufletul să se întristeze, ci se trăieşte sentimentul profund, receptarea vie şi conştientă a dragostei divine, care coboară în adâncul fiinţei umane, în adâncul sufletului şi al trupului, ridicând făptura din nou la locul menit. Pocăinţa este născătoare şi aducătoare de bucurie, căci finalul ei este comuniunea cu Dătătorul vieţii.