Cântare duhovnicească

Sfântul Grigorie Sinaitul rămâne unul dintre cei mai faimoşi susţinători şi practicanţi isihaşti. Cu toate că nu putem determina o legătură directă a sa cu Sfântul Grigorie Palama, gândirea lor duhovnicească nu se deosebeşte aproape deloc. Un alt lucru frapant este faptul că Sfântul Grigorie Sinaitul a avut în mod cert şi monahi români între ucenicii săi. Acest fapt constituie una dintre comorile duhovniceşti ale neamului nostru. O comoară cu adevărat nepreţuită.

O viaţă în exil Sfântul Grigorie Sinaitul s­a născut în localitatea Kukulos în 1255. În jurul anului 1282 a fost luat prizonier de turci, dar creştinii l-au răscumpărat. A decis după acest eveniment să intre în monahism. Tuns rasofor în Cipru, a primit schima monahală la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai. A plecat în scurtă vreme spre Ierusalim, iar apoi în insula Creta, unde a întâlnit un isihast bătrân pe nume Arsenie, care l-a învăţat cum să se roage neîncetat. Apoi s-a retras în schitul Magula din Muntele Athos, unde a învăţat mai mulţi monahi acest meşteşug duhovnicesc. Ceea ce surprinde la Sfântul Grigorie Sinatul este faptul că niciodată el nu a considerat praticarea rugăciunii neîncetate drept un privilegiu monahal. Printre ucenicii săi apropiaţi se afla şi Isidor, viitorul patriarh al Constantinopolului, pe care Grigorie l-a trimis în Salonic pentru a predica despre acest lucru. "Nu doresc ca tu să trăieşti aici în sălbăticia munţilor - de ce să faci aceasta? - ci în lume, printre călugări şi printre oamenii care trăiesc în ea, ca să le fii tuturor o pildă (...) prin tăcerea şi vorbirea ta" (Filocalia, vol. VII, p. 74). Isidor va face acest lucru, devenind un exemplu aproape unic în istoria creştinismului. Datorită incursiunilor turceşti, Sfântul Grigorie Sinaitul îşi va schimba destul de des locul de nevoinţă, alegând să petreacă mai multă vreme în muntele Katakriomenos din Paroria începând cu 1335, unde de altfel îşi va da şi obştescul sfârşit pe 27 noiembrie 1346. Avea 91 de ani. În privinţa scrierilor sale, părintele Dumitru Stăniloae afirmă că "acestea îl arată pe autorul lor nu numai un practician empiric al unei "metode a rugăciunii inimii", cât şi un mare exeget al ei. Sfântul Grigorie îmbrăţişează cu gândirea lui o gamă foarte largă de teme de viaţă duhovnicească care se întinde de la cele mai înalte vârfuri ale reflexiunii privitoare la Dumnezeu şi la întâlnirea minţii cu Sfânta Treime în altarul cel mai lăuntric al fiinţei omeneşti, până la cele mai concrete detalii ale fenomenelor vieţii trupeşti. El şi-a asimilat reflexiunea asupra vieţii duhovniceşti a lui Macarie, Diadoh, Marcu Pustnicul, Sfântul Simeon Noul Teolog, dar şi înalta gândire teologică a lui Dionisie Areopagitul şi a Sfântului Maxim Mărturisitorul. El face o sinteză între cei dintâi şi cei din urmă, dar nu se opreşte aici, ci, aplicând totul la rugăciune şi la efortul de curăţire de patimi, se dovedeşte poate cel mai subtil analist al mişcărilor psihice şi spirituale ale fiinţei umane" (Filocalia, vol. VII, p. 86). În privinţa existenţei monahilor români printre ucenicii Sfântului Grigorie Sinaitul, părintele Stăniloae se declară total în favoarea acestui fapt, aducând suficiente argumente în această privinţă (a se consulta volumul VII al Filocaliei, p. 77-81). Cum trebuie să se cânte Într-un capitol cu acest nume cuprins în scrierea Despre felul cum trebuie să se şadă la rugăciune (Filocalia, vol. VIII, p. 172-177), Sfântul Grigorie Sinaitul afirmă următoarele: "Unii cântă puţin, alţii mult, iar alţii deloc. Tu nu cânta nici mult, căci aceasta aduce tulburare, dar nici nu lepăda cu totul cântarea, pentru moleşeala şi nepăsarea care se nasc din aceasta. Ci urmează celor care cântă puţin. Căci în toate cea mai bună e măsura, după cuvântul înţelepţilor. Cântarea multă este a celor care se îndeletnicesc cu făptuirea, pentru necunoştinţă şi pentru osteneală; nu a celor ce se liniştesc, cărora le ajunge să se roage numai lui Dumnezeu, în inimă, şi să se abţină de la gânduri (p. 175). Calea de mijloc este cea mai benefică după opinia Sfântului Grigorie Sinaitul. Cântarea nu trebuie lepădată din cadrul nevoinţelor duhovniceşti, dar nu trebuie să ocupe un loc prea important. Această cântare la care face referire era compusă din diverse tropare care erau utilizate în pravila personală, dar care puteau foarte bine să fie citite. Observăm că Sfântul Grigorie mută această osteneală mai mult în cadrul începutului vieţii monahale, pentru cei care încă se mai ocupă preponderent cu făptuirea şi mai puţin cu contemplarea. De altfel, cântarea şi rugăciunea neîncetată se exclud reciproc. "Când vezi, şezând în scaunul tău, că lucrează rugăciunea şi nu încetează de a se mişca în inimă, nu o părăsi ca să te scoli să cânţi, până ce nu te va părăsi ea cu bun rost când vine vremea. Căci părăsind pe Dumnezeu înăuntru pentru ca, ridicându-te, să-i vorbeşti în afară, te cobori de la cele înalte la cele de jos. Ba îţi tulburi prin aceasta şi pacea minţii (...) Cântarea cu strigare este semnul strigării cu mintea. Ea ni s-a dat pentru lenevirea şi nepriceperea noastră, ca să ne aducă la cele adevărate. Căci cei ce nu cunosc rugăciunea, care este, după Scărarul, izvorul virtuţilor care udă ca nişte răsaduri puterile sufletului, trebuie să cânte mult şi fără măsură, şi totdeauna în multe feluri, neîncetând niciodată, până ce nu vor înainta de la făptuirea multă cu osteneală, la vedere. Iar aceasta le vine după ce au aflat rugăciunea care lucrează înăuntrul lor" (p. 176-177). Cântarea este considerată aşadar o cale spre rugăciune, dar ea împiedică desfăşurarea corectă a rugăciunii inimii dacă este utilizată în momentul în care aceasta devine mai puternică. Cele două trebuie alternate atunci când viaţa duhovnicească se mută mai mult în zona contemplativă. Dacă pentru începători este necesară cântare multă, aceasta se dovedeşte nepotrivită în cantităţi mari pentru cei înaintaţi. Despre deosebirea dintre cei ce cântă Fiind conştient că există această diferenţiere care poate naşte certuri, Sfântul Grigorie Sinaitul precizează în scrierea Despre liniştire şi despre cele două feluri de rugăciune: "De unde vine deosebirea că unii cer cântare multă, alţii puţină, iar alţii deloc, ci numai rugăciunea şi osteneala, poate lucrarea mâinilor sau a pocăinţei, sau altă lucrare ostenitoare? Dezlegarea acestora este următoarea: cei ce au aflat harul după făptuire, prin multe osteneli şi vreme îndelungată, învaţă şi pe alţii ceea ce au aflat ei. Ei nu primesc să asculte de cei ce au ajuns acolo întru cunoştinţă, din mila lui Dumnezeu, degrabă, prin căldura credinţei, cum zice Sfântul Isaac. De aceea îi ocărăsc pe unii ca aceştia, furaţi de neştiinţă şi de părerea de sine, şi asigură pe alţii că ceea ce este altfel este înşelăciune, şi nu lucrarea harului. Ei nu ştiu că este uşor în ochii Domnului, după Scriptură să îmbogăţească dintr-odată pe cel sărac (Înţel. XI:23) (...) Din această pricină şi cei de care am vorbit mai sus nu primesc nici însuşirile minunate ale rugăciunii lucrate în chip deosebit în unii de Duhul, în inimă, respingându-le cu necredinţă şi cu mândrie (p. 163). Sfântul Grigorie Sinaitul se remarcă aici prin echilibrul duhovnicesc al cuvintelor sale. El critică destul de clar pe monahii care, deşi se deosebesc printr-o făptuire atentă, nu reuşesc să înţeleagă multe dintre darurile duhovniceşti. Astfel, ei consideră că doar asceza practică este singura care duce la dobândirea harului, ignorând total nevoinţa esenţială a rugăciunii neîncetate. Aceştia nu au darul discernământului în grad înalt, şi hulesc din nefericire pe cei care au primit harul nu datorită ascezei, ci datorită milei lui Dumnezeu. Ignorând şi ei faptul că nu asceza ne oferă harul, pentru că Dumnezeu nu este silit de nevoinţele noastre, se ridică împotriva celor care ştiu că nu pentru dreptatea lor au fost miluiţi asemenea fariseului împotriva vameşului. Din nefericire, această situaţie este foarte prezentă şi astăzi, când mulţi creştini se cred drepţi şi osândesc fără milă numeroase persoane care nu se ridică la pretenţiile lor duhovniceşti. Poate că duc lipsă de o rugăciune curată, pe care le-o recomandăm cu căldură drept nevoinţă esenţială. Dacă rugăciunea are de suferit, cântarea nu ne va ajuta prea mult.