Cântarea numelui lui Dumnezeu
Psaltirea a inspirat o mare parte din cântările bisericești de care ne bucurăm astăzi. Fie prin redarea fidelă a psalmilor pe care îi conține, fie prin anumite fragmente ale acestora, utilizate cu înțelepciune, Psaltirea a înfrumusețat cultul creștin încă de la începuturi. Unul dintre cele mai frumoase aspecte aduse de aceasta constă în cântarea și slăvirea numelui lui Dumnezeu.
În Vechiul Testament regăsim un mare paradox privitor la numele lui Dumnezeu. Acesta nu putea fi rostit decât de marele arhiereu, o singură dată pe an, după ce intra în Sfânta Sfintelor în urma unui ritual destul de amplu.
„Cel ce este”
Chiar și marele Moise, după vedenia rugului aprins, nu primește ca răspuns la nedumerirea sa referitoare la numele lui Dumnezeu decât apelativul „Cel ce este” (cf. Ieșirea 3, 14). Faptul că printre cele zece porunci o regăsim și pe aceea de a nu lua numele lui Dumnezeu în deșert, adică să nu-l rostim în asociere cu fapte nepotrivite sau să îl utilizăm la întâmplare, arată câtă importanță era conferită acestui act. Rostirea numelui lui Dumnezeu era considerată drept o acțiune legată exclusiv de rugăciune, cu toate formele ei cunoscute: slăvire, cerere, căire pentru propriile păcate, mijlocire. În fapt, cartea Psaltirii este cea care, fără a rosti numele concret al lui Dumnezeu folosit în Vechiul Testament, adică Iahve, face nenumărate referiri la acesta. Și toate sunt legate, într-o formă sau alta, de rugăciunea personală sau comunitară. „Cel ce este” este preaslăvit, implorat, considerat drept Izvorâtorul bunătății, al milei, al dreptății. Și toate acestea sunt împlinite de omul înțelept, care se roagă cu tărie și răbdare, cu smerenie și dedicare, moștenind astfel darurile dumnezeiești și binecuvântarea divină.
Lăudarea numelui lui Dumnezeu
Treapta cea mai înaltă a rugăciunii este cea de laudă sau slavoslovire. De altfel, prima referință la „numele lui Dumnezeu” din Psaltire este una legată intrinsec de această formă desăvârșită a rugăciunii. „Lăuda-voi pe Domnul după dreptatea Lui și voi cânta numele Domnului Celui Preaînalt” (Psalmi 7, 17). Dumnezeu este preaslăvit pentru „dreptatea” Sa, iar numele Său este „cântat”, adică lăudat, slăvit întru cele înalte. Cu toate că în Vechiul Testament dreptatea pare să nu lase prea mult loc iubirii, nu de puține ori istoria poporului ales arătând ca un război purtat între încăpățânarea oamenilor și „mânia” lui Dumnezeu care se întrupează în pedepse din ce în ce mai serioase, în cartea Psaltirii este considerată drept prima cale către cunoașterea Lui. Dumnezeu nu poate fi lăudat la întâmplare, El trebuie lăudat „după dreptatea Lui”, adică înțelegând care sunt motivele pentru care acționează în istorie așa cum o face și cum, în pofida aparențelor, îi iubește în continuare necondiționat pe oamenii care greșesc. Dar nu doar dreptatea, ci și bunătatea lui Dumnezeu este preaslăvită prin cinstirea numelui Lui. Astfel, ni se spune: „Lăudați pe Domnul, că este bun Domnul; cântați numele Lui, că este bun” (Psalmi 113, 34). Nu doar Dumnezeu, ci și numele Lui, pe care Îl rostim cu evlavie și cu dor, ne aduce în suflet și în gândire roua bunătății Sale. Când ne rugăm rostind rugăciunea inimii - „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul” - oare nu simțim, cu adevărat, cum numele acesta sfânt ne curăță mintea de gânduri necurate și ne face să simțim o tainică bucurie și dulceață duhovnicească? Așadar, rostind cât mai des numele lui Dumnezeu, începem să pricepem că dreptatea Lui este întotdeauna unită cu iubirea, iar bunătatea Lui ne înconjoară permanent.
Pomenirea smerită a numelui lui Dumnezeu
Când creștinul începe să se smerească în chip firesc, nu pentru a atrage laudele celorlalți, atunci pomenirea numelui lui Dumnezeu se unește în inima sa cu o fierbinte cântare de laudă. În cuvintele Psalmistului: „Veseli-mă-voi și mă voi bucura de Tine; cânta-voi numele Tău, Preaînalte” (Psalmi 9, 2). Veselia este ceva care apare și dispare, dar bucuria este un element statornic. De aceea sunt pomenite amândouă aici, ca două trepte care se întregesc și se susțin reciproc. Și ne aducem aminte că nu doar pacea, ci și bucuria constituie împreună primele urări de bine pe care Mântuitorul Iisus Hristos le transmite sfinților Săi ucenici și apostoli după Învierea Sa din morți. Însă nu doar veselia și bucuria se nasc din cântarea numelui lui Dumnezeu - fie aceasta împlinită prin rugăciunea inimii, sau prin rugăciunile liturgice -, ci și o simțire mai intensă a veșniciei care va fi trăită împreună cu Sfânta Treime. „Iar noi [suntem] poporul Lui și oile pășunii Lui. Intrați pe porțile Lui cu laudă și în curțile Lui cu cântări lăudați-L pe El. Cântați numele Lui! Că bun este Domnul; în veac este mila Lui și din neam în neam adevărul Lui” (Psalmi 99, 3-4). Lauda numelui lui Dumnezeu în biserică se unește cu cea cerească într-un frumos imn comun, ridicând sufletele de aici la pregustarea veșniciei și arătând mila și bucuria celor care au trecut deja dincolo și se roagă pentru cei ce trăiesc încă în această viață pământească. Din această lucrare a slăvirii numelui lui Dumnezeu prin cântare se naște și o mare mulțumire sufletească, fapt confirmat și de Psaltire: „Iar eu spre mila Ta am nădăjduit; bucura-se-va inima mea de mântuirea Ta; cânta-voi Domnului, Celui ce mi-a făcut bine și voi cânta numele Domnului Celui Preaînalt” (Psalmi 12, 6).
Misiunea de a vesti numele lui Dumnezeu
Cântarea închinată lui Dumnezeu prin slăvirea numelui Lui nu se rezumă doar la rugăciunea individuală sau liturgică, în comun, ci și la vestirea Sa celor care încă nu L-au cunoscut. „Pentru aceasta Te voi lăuda între neamuri, Doamne, și numele Tău îl voi cânta” (Psalmi 17, 53). Faptele lui Dumnezeu trebuie făcute cunoscute tuturor celor care încă nu Îl preaslăvesc, pentru ca și ei, la rândul lor, să guste din bucuria și bunătatea pe care harul Său le revarsă din belșug celor smeriți și curați cu inima. Cel care împlinește această misiune sfântă, care aduce și alți oameni la starea de a cânta din toată inima numele lui Dumnezeu se face împreună-părtaș la lucrarea Sfintei Treimi în lume, pregătind, asemenea Sfântului Ioan Botezătorul, calea pentru mântuirea multor suflete: „Cântați lui Dumnezeu, cântați numelui Lui, gătiți calea Celui ce străbate pustia, Domnul este numele Lui” (Psalmi 67, 4). Dar, totodată, cel credincios nu uită și de faptul că, pentru a împlini poruncile dumnezeiești, are nevoie el însuși de cântarea duhovnicească, de rugăciunea inimii, de slavoslovirea neîncetată a numelui lui Dumnezeu: „Așa voi cânta numelui Tău în veacul veacului, ca să împlinesc făgăduințele mele zi de zi” (Psalmi 60, 8). Și care făgăduință este mai înaltă și, în același timp, mai ușor de împlinit și mai iscusită în a ne dărui și împlinirea celorlalte făgăduințe, dacă nu cântarea smerită a numelui lui Dumnezeu, atât în propria inimă, cât și cu glas de laudă la slujbele bisericești?