Cărarea ce urcă de la Săpânța
Eram un biet călător într-un loc plin de istorie și de sfințenie. Pășeam sfios pe urmele voievozilor și al mărturisitorilor pentru Ortodoxie. M-am aflat, așadar, pentru câteva zile, într-o astfel de lume. Satele maramureșene cu biserici mărețe, cu locuințe noi dar și cu vechile case-monument răsfață privirile dar mai ales sufletele călătorilor.
Într-o zi lăsată de Dumnezeu am ajuns și la Săpânța. Cine n-a auzit de acest loc aflat la margine de țară? Faima „Cimitirului vesel“ a trecut de granițele noastre și e cunoscut în Europa ca și dincolo de ocean, „până la marginele lumii“. Nu despre „Cimitirul vesel“ vreau să amintesc acum. Pe mine m-a impresionat altceva.
Am trecut atunci pragul unei tinere mănăstiri, ridicată pentru a continua tradiția vechii mănăstiri de la Peri cu vestita trecere prin istorie în urmă cu mai bine de 600 de ani. Mănăstirea aceasta care amintește de multele noastre răstigniri se află sub protecția Sfintei Cruci. Biserica mănăstirii este cea mai înaltă dintre toate bisericile de lemn ale Europei. La crucea din vârf atinge 75 de metri. Ea s-a ridicat prin jertfa unui preot de mir, stăruitor în lucrarea lui, misionar, harnic și hotărât. Părintele de care vorbesc se numește Grigore Luțai și păstorește comunitatea de la Săpânța din 1990. Sunt rare cazurile în care preoți de mir ridică m ănăs tiri. Acești preoți au un dor după veșnicie. Ei trăiesc în duhul pă rinților filocalici. Știu că lucru rile lumii acesteia trec dar zidi rile Casei lui Dumnezeu sunt scrise în Ceruri. Ele sunt veșnice pentru că sunt Porți care duc către Ceruri. Mai mult decât atât, am găsit casa părintelui Luțai deschisă. Preoteasa Ioana găsește timp printre atâtea preocupări să aștearnă mese voievodale, să fie pildă pentru cei din preajmă dar, mai mult, este și artistă. Pictează în duhul tradițional, păstrează tradițiile și le transmite mai departe.
L-am întâlnit la Săpânța și pe fiul preotului Luțai, Justin. Teolog bun, cu studii teologice în țară și-n America, Justin Luțai poate onora oricând o catedră de Istoria Bisericii sau dintr-un alt domeniu al Teologiei. Poate vorbi ceasuri la rând despre istoria locurilor, despre mănăstiri și biserici, despre trecut și prezent, despre nedreptăți întâlnite în istorie dar și-n prezent, despre bucuria de a fi aproape de Dumnezeu dar și despre tristețea de a întâlni oameni care nu-L iubesc pe Dumnezeu, nici pe aproapele lor.
Celălalt băiat al preotului Grigore și al preotesei Ioana slujește ca preot misionar în America. Mezinul se pregătește și el pentru slujirea sacerdotală.
La Liturghia de la Săpânța a venit mulțime de popor. Unii purtau costumele tradiționale. Erau mulți copii și tineri amestecați printre cei care au trecut prin viață. Primarul localității, profesori și oameni de frunte erau uniți în rugăciune cu oamenii de rând. Am stat de vorbă și cu diacul (cântărețul) care este și prim-curator (epitrop) al bisericii. Un bătrânel așezat și smerit, cu suflet de copil și cu har de poet, a compus sute de cântări despre oamenii satului. La fiecare înmormântare se cântă o astfel de cântare. În câteva strofe se adună o viață de om. O poezie, o cântare, o predică. Fiecare om are valoarea lui. La Săpânța oamenii au rămas uniți ca într-o familie. Păstrează credința, duc mai departe frumusețea portului tradițional, au preocupări de oameni gospodari și se bucură de lumina dreptei credințe.
Peste toată așezarea aceasta vestită stă, la loc de frunte, familia preotului Luțai. După cheltuirea unei sume imense pentru construcția mănăstirii, părintele mai are încă alte planuri. Altă jertfă, alte zile și nopți de neodihnă, alte drumuri, alte umilințe.
Dar toate acestea duc către o veșnică împărăție. Minunată este cărarea cea strâmtă pe care se urcă de la Săpânța.
De atunci, din ziua aceea, Maramureșul a rămas un loc al sufletului meu. Între casele vechi ale muzeului de la Sighet ori lângă altarele care se înalță până la Cer, am avut o negrăită bucurie.
Bucuria aceasta o păstrez în inima mea. Este bucuria întâlnirii cu o lume înrourată de Darurile Duhului Sfânt.
* Arhim. Timotei Aioanei este Exarh cultural al Arhiepiscopiei lașilor