Care sunt datoriile fiului duhovnicesc faţă de părintele duhovnic?

Un articol de: Pr. Asist. Dr. Silviu Tudose - 15 Iunie 2014

Vă mărturisesc că, a­tunci când am fost rugat să răs­pund la întrebarea din titlu, mi s-a părut că terme­nul „datorii“ nu ar fi cel mai po­tri­vit pentru a desemna relaţia cre­dinciosului cu părintele du­hov­nic. Am să încerc să explic în continuare de ce.

Înainte de toate, trebuie să re­alizăm că a avea un părinte du­hovnicesc este o necesitate im­perioasă a vieţii noastre, si­mi­lară cumva celorlalte necesi­tăţi care ne asigură bunul mers al existenţei. Dacă pentru a trăi am nevoie de mâncare şi a­pă, tot aşa, pentru ca sufletul meu să poată exista şi să fie cu a­devărat viu, are nevoie de un în­dru­mă­tor, de un povăţuitor în cele ale Duhului. A te socoti de­săvârşit sau a crede că te poţi descurca sin­gur în cele du­hov­niceşti este o mare înşelare. Mai mult, după cum părinţii tru­peşti mi-au dat viaţă, tot aşa, părintele duhov­nic este cel ca­re îmi poate des­chi­de calea spre viaţa cea veş­nică, în con­di­ţi­ile în care îmi dau seama cine es­te el cu adevărat şi cum ar tre­bui să se desfăşoare întâlni­r­i­le mele cu el, îndeosebi în ca­drul Sfintei Taine a Po­că­in­ţei. A­şa cum Botezul este o naş­te­re din nou, „din apă şi din duh“ (cf. Ioan 3, 5), tot aşa şi Taina Po­­căinţei este o naştere din moar­tea păcatului la o viaţă cu­r­ată, un fel de Botez reiterat, pe care fiecare îl primeşte, de da­ta aceas­ta la maturitate, de­plin con­ştient de faptele sale, ho­tărât să nu le mai repete şi să-şi schim­be viaţa.

E foarte important că, în mo­mentul în care doresc să am un duhovnic, am deplina liber­ta­­te de a-l alege, astfel încât ple­carea genunchilor mei sub e­pi­trahilul lui să fie un act la fel de liber şi de responsabil ca a­le­ge­rea făcută, necondiţionat de ni­mic. Este adevărat că ale­ge­rea du­hov­­nicului, despre care s-a scris deja în această ru­bri­că, nu este uşoară, mai ales că, în cele din urmă, odată ales, pă­rintele are dre­ptul la încre­de­­rea noastră absolută. Sfân­tul Ioan Scărarul scria că, „a­tunci când vrem să ne în­cre­din­ţăm mântuirea noastră altuia, îna­inte de a păşi pe această ca­le, cu judecată şi pă­trun­dere, să alegem, să cerc­e­tăm şi am pu­tea zice să în­cer­căm pe acest câr­maci ca să nu dăm peste un sim­plu vâslaş - în loc de doctor es­te un bolnav - în loc de ne­pă­ti­maş, de un om stă­pâ­nit de patimi, în loc de liman, peste o vâl­toare, şi astfel să ne găsim pre­gătită scufundarea“ (Fi­lo­ca­lia, vol. 9, p. 74). Odată însă ce l-ai ales, tot în duhul pă­rin­ţilor fi­localici trebuie să te încrezi în duhovnic ca în Dum­nezeu.

Având în vedere aceste con­si­­derente preliminare, e uşor să ajungem la concluzia că pre­o­tul duhovnic ne este sau ar tre­bui să ne fie cel puţin la fel de apropiat cum ne sunt pă­rin­ţii trupeşti. Îl pomenesc permanent în rugăciuni, la fel ca pe pă­rinţii trupeşti, rugându-mă să-l lumineze Dumnezeu să mă în­dru­me pe calea cea dreaptă. De aceea, poate că primul cuvânt care ar trebui să defi­neas­că relaţia ucenicului cu du­hov­ni­cul său este cel de iubire ne­con­diţionată. Iar iubirea se ve­ri­fică în primul rând prin fide­li­tate sau credincioşie. În mo­men­tul în care crezi cu ade­vă­rat în cuvântul duhovnicului, nu eşti ispitit, bunăoară, pentru aceeaşi pro­blemă să alergi la mai mulţi duhovnici (ceea ce fa­cem, de obicei, atunci când pri­mim un diagnostic medical).

Astfel se naşte o altă realita­te a relaţiei dintre ucenic şi du­hov­nic, şi anume ascultarea, des­pre care atât de frumos spu­nea tot Sfântul Ioan Scărarul că este „mormânt al voinţei şi în­viere a smereniei“ (Filocalia, vol. 9, p. 79). Cel care reuşeşte să ajungă la o astfel de stare, prin care îşi încredinţează po­vă­ţuitorului sufletesc rânduit de Dumnezeu toate neputinţele sa­le, „călă­to­reş­te ca un copil ca­re doarme în vre­me ce e purtat în braţe de ta­tăl său. Mai bine zis, toate le vede bine, fiindcă nu vede nici o pri­mejdie. La ba­za tuturor acestor fapte de non-voi­re proprie e însă o mare şi con­tinuă voire sau hotărâre, de a învinge cu tă­rie orice greuta­te, de a înfrunta chiar şi moar­tea pentru a îm­plini de bu­nă­voie voile lui Dum­nezeu, con­cre­­tizate în voile du­hov­nicului“ (pr. Dumitru Stă­niloae, nota 133, în Filocalia, vol. 9, p. 79). Cu alte cuvinte, nu pot conside­ra ascultare împli­ni­rea voii me­le, care, întâmplător, este a­ce­eaşi cu a duhovnicului (un fel de „gând la gând cu bucu­rie“…). Ascultarea adevărată de du­hovnic se realizează a­­tunci când fac ceea ce nu vo­iesc, dar duhovnicul mă po­vă­ţu­ieşte. Avem cel mai de preţ e­xem­plu în ceea ce Mântuitorul În­suşi a făcut în relaţia Sa cu Dum­nezeu Tatăl, atunci când S-a rugat în Grădina Ghet­si­ma­ni: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine pa­harul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu vo­ieşti“ (Matei 26, 39).

În acelaşi timp, dacă ascul­ta­rea mea nu este însoţită de bu­curie, nu mă voi folosi cu ni­mic. Trebuie să mă lupt cu mi­ne în­sumi, să-mi înving ne­pu­tin­ţele şi să ajung să primesc cu bucurie sfa­tul duhovnicului sau canonul ho­tărât de el, chiar da­că nu-mi este la îndemână. Fi­indcă „omul care este o­biş­nu­it să se îm­po­tri­veas­că îşi es­te si­eşi o sabie cu două tăişuri, u­ci­gându-şi sufletul fără să ştie şi înstrăinându-l de viaţa veş­ni­că. Cel care se îm­potriveşte în cuvânt este asemenea celui care se predă pe sine cu voia duş­ma­nilor împăraţilor. Căci con­tra­­­zicerea este o cursă şi are ca mo­­meală apărarea prin care, fi­ind amăgiţi, înghiţim un­diţa pă­ca­tului“ (Sfântul Simeon Noul Te­olog, Filocalia, vol. 6, p. 29).

 Un alt aspect al relaţiei dintre fiul duhovnicesc şi părintele du­hovnic este cel legat de dis­cre­­ţia reciprocă. Ştim că părin­te­­le duhovnic poate cădea sub ma­re pedeapsă dacă divulgă ce­va din cele rostite la Spove­da­nie. Întâlnim în Vechiul Tes­ta­ment câ­te­va cuvinte care an­ti­­cipează extra­ordinar de ex­pre­­siv rânduiala canonică de mai târziu, a păstrării secretului Spove­da­niei: „Niciodată nu spu­ne ceea ce ai auzit şi nimic nu ţi se va îm­pu­ţina. Către pri­e­­­ten şi vrăjmaş nu povesti... Ai a­­uzit cuvânt? Să moară în ti­ne!“ (Isus Sirah 19, v. 7, 8 şi 10).

Dacă părintele duhovnic are o astfel de rânduială, oare nu şi eu ar trebui să fac acelaşi lucru? Aşa cum el respectă secretul mărturisirii mele, nu tot a­şa ar trebui să respect şi eu se­cre­­tul celor spuse sau nespuse de el? Fiindcă, în momentul în ca­re încep să „comentez“ desfă­şu­ra­rea spovedaniei mele cu un al­tul care se spovedeşte la ace­laşi du­hov­nic, pot să mă smin­tesc vă­zând că lui i-a spus alt­ce­va sau nu i-a spus nimic despre acelaşi păcat, pe care l-am să­vârşit amândoi. În fapt, nu-mi dau sea­ma că relaţia mea cu du­hovnicul este una personală şi irepe­ta­bilă, după cum şi pă­ca­tul săvâr­şit de mine nu poate fi identic cu cel săvârşit de se­me­nul meu. Iar părintele a ho­tă­rât ca mie să-mi spună un a­nu­mit lucru, să-mi dea un anumit canon, iar lui să-i spună alt­ceva sau să nu-i spună ni­mic, dându-şi seama de ce a­vem fiecare nevoie pentru a ne îndrepta.

Cred că atunci când „povestim“ cele întâmplate la Spove­da­nie distrugem practic un lucru tainic, care trebuie să creas­că şi să se dezvolte între noi, du­hov­nic şi Dumnezeu. Es­te vorba despre începutul re­naş­­terii din pă­cat, pe care o fa­cem cunoscută în acest fel şi dia­­volului, care nu ştia - după în­văţătura Părinţilor - ce se ros­tise în timpul spo­ve­da­niei noas­tre…

Ar mai fi multe de spus despre felul în care trebuie să se des­făşoare relaţia dintre fiul du­hovnicesc şi părintele du­hov­nic, pentru ca ea, ca exerciţiu per­ma­nent de despărţire de tre­cutul păcătos, să fie ancora­tă într-un viitor sigur şi valo­ros, fără a avea sentimentul că u­nul are da­­torii, iar celălalt drep­turi. În momentul în care îmi aleg în deplină libertate du­hovnicul iscusit, ajung să îl iu­besc, să mă rog permanent pen­tru el, ascul­tându-l şi în­cre­din­ţându-mi sufletul în puterea lui duhov­ni­ceas­că, încercând să păstrez carac­terul de unici­ta­­te şi de taină al relaţiei cu el.

Ar fi frumos şi de dorit ca şi a­tunci când primesc Sfânta Îm­păr­­tăşanie să fiu tot în comu­ni­u­­ne cu duhovnicul meu care, în ca­zul în care nu sunt slujitor al al­t­arului, mă împărtăşeşte cu lin­­guriţa, aşa cum un părinte iu­bitor îşi hrăneşte copiii ne­pu­tin­cioşi, cu multă dragoste şi spe­ranţă în viitorul lor. Poate că ar trebui ca, în cazul în care, din diferite motive, nu partici­păm la Sfânta Liturghie în bi­se­­ri­ca unde slujeşte duhovnicul nos­tru, măcar din când în când să slujim împreună cu el sau să primim Sfânta Împăr­tă­şa­nie din mâna lui. (Responsabil de rubrică diac. Ciprian Bâra)

Preoţii şi credincioşii care au întrebări pe teme liturgice şi pastorale legate de Taina Sfintei Spovedanii şi Taina Sfintei Împărtăşanii ne pot scrie pe e-mail: raspunsuriliturgice@gmail.com sau la adresa: Bd. Regina Maria nr.1, Bl. P5B, Sc. 1, Et. 1, Ap. 1, Sector 4, Bucureşti