Care sunt datoriile fiului duhovnicesc faţă de părintele duhovnic?
Vă mărturisesc că, atunci când am fost rugat să răspund la întrebarea din titlu, mi s-a părut că termenul „datorii“ nu ar fi cel mai potrivit pentru a desemna relaţia credinciosului cu părintele duhovnic. Am să încerc să explic în continuare de ce.
Înainte de toate, trebuie să realizăm că a avea un părinte duhovnicesc este o necesitate imperioasă a vieţii noastre, similară cumva celorlalte necesităţi care ne asigură bunul mers al existenţei. Dacă pentru a trăi am nevoie de mâncare şi apă, tot aşa, pentru ca sufletul meu să poată exista şi să fie cu adevărat viu, are nevoie de un îndrumător, de un povăţuitor în cele ale Duhului. A te socoti desăvârşit sau a crede că te poţi descurca singur în cele duhovniceşti este o mare înşelare. Mai mult, după cum părinţii trupeşti mi-au dat viaţă, tot aşa, părintele duhovnic este cel care îmi poate deschide calea spre viaţa cea veşnică, în condiţiile în care îmi dau seama cine este el cu adevărat şi cum ar trebui să se desfăşoare întâlnirile mele cu el, îndeosebi în cadrul Sfintei Taine a Pocăinţei. Aşa cum Botezul este o naştere din nou, „din apă şi din duh“ (cf. Ioan 3, 5), tot aşa şi Taina Pocăinţei este o naştere din moartea păcatului la o viaţă curată, un fel de Botez reiterat, pe care fiecare îl primeşte, de data aceasta la maturitate, deplin conştient de faptele sale, hotărât să nu le mai repete şi să-şi schimbe viaţa.
E foarte important că, în momentul în care doresc să am un duhovnic, am deplina libertate de a-l alege, astfel încât plecarea genunchilor mei sub epitrahilul lui să fie un act la fel de liber şi de responsabil ca alegerea făcută, necondiţionat de nimic. Este adevărat că alegerea duhovnicului, despre care s-a scris deja în această rubrică, nu este uşoară, mai ales că, în cele din urmă, odată ales, părintele are dreptul la încrederea noastră absolută. Sfântul Ioan Scărarul scria că, „atunci când vrem să ne încredinţăm mântuirea noastră altuia, înainte de a păşi pe această cale, cu judecată şi pătrundere, să alegem, să cercetăm şi am putea zice să încercăm pe acest cârmaci ca să nu dăm peste un simplu vâslaş - în loc de doctor este un bolnav - în loc de nepătimaş, de un om stăpânit de patimi, în loc de liman, peste o vâltoare, şi astfel să ne găsim pregătită scufundarea“ (Filocalia, vol. 9, p. 74). Odată însă ce l-ai ales, tot în duhul părinţilor filocalici trebuie să te încrezi în duhovnic ca în Dumnezeu.
Având în vedere aceste considerente preliminare, e uşor să ajungem la concluzia că preotul duhovnic ne este sau ar trebui să ne fie cel puţin la fel de apropiat cum ne sunt părinţii trupeşti. Îl pomenesc permanent în rugăciuni, la fel ca pe părinţii trupeşti, rugându-mă să-l lumineze Dumnezeu să mă îndrume pe calea cea dreaptă. De aceea, poate că primul cuvânt care ar trebui să definească relaţia ucenicului cu duhovnicul său este cel de iubire necondiţionată. Iar iubirea se verifică în primul rând prin fidelitate sau credincioşie. În momentul în care crezi cu adevărat în cuvântul duhovnicului, nu eşti ispitit, bunăoară, pentru aceeaşi problemă să alergi la mai mulţi duhovnici (ceea ce facem, de obicei, atunci când primim un diagnostic medical).
Astfel se naşte o altă realitate a relaţiei dintre ucenic şi duhovnic, şi anume ascultarea, despre care atât de frumos spunea tot Sfântul Ioan Scărarul că este „mormânt al voinţei şi înviere a smereniei“ (Filocalia, vol. 9, p. 79). Cel care reuşeşte să ajungă la o astfel de stare, prin care îşi încredinţează povăţuitorului sufletesc rânduit de Dumnezeu toate neputinţele sale, „călătoreşte ca un copil care doarme în vreme ce e purtat în braţe de tatăl său. Mai bine zis, toate le vede bine, fiindcă nu vede nici o primejdie. La baza tuturor acestor fapte de non-voire proprie e însă o mare şi continuă voire sau hotărâre, de a învinge cu tărie orice greutate, de a înfrunta chiar şi moartea pentru a împlini de bunăvoie voile lui Dumnezeu, concretizate în voile duhovnicului“ (pr. Dumitru Stăniloae, nota 133, în Filocalia, vol. 9, p. 79). Cu alte cuvinte, nu pot considera ascultare împlinirea voii mele, care, întâmplător, este aceeaşi cu a duhovnicului (un fel de „gând la gând cu bucurie“…). Ascultarea adevărată de duhovnic se realizează atunci când fac ceea ce nu voiesc, dar duhovnicul mă povăţuieşte. Avem cel mai de preţ exemplu în ceea ce Mântuitorul Însuşi a făcut în relaţia Sa cu Dumnezeu Tatăl, atunci când S-a rugat în Grădina Ghetsimani: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti“ (Matei 26, 39).
În acelaşi timp, dacă ascultarea mea nu este însoţită de bucurie, nu mă voi folosi cu nimic. Trebuie să mă lupt cu mine însumi, să-mi înving neputinţele şi să ajung să primesc cu bucurie sfatul duhovnicului sau canonul hotărât de el, chiar dacă nu-mi este la îndemână. Fiindcă „omul care este obişnuit să se împotrivească îşi este sieşi o sabie cu două tăişuri, ucigându-şi sufletul fără să ştie şi înstrăinându-l de viaţa veşnică. Cel care se împotriveşte în cuvânt este asemenea celui care se predă pe sine cu voia duşmanilor împăraţilor. Căci contrazicerea este o cursă şi are ca momeală apărarea prin care, fiind amăgiţi, înghiţim undiţa păcatului“ (Sfântul Simeon Noul Teolog, Filocalia, vol. 6, p. 29).
Un alt aspect al relaţiei dintre fiul duhovnicesc şi părintele duhovnic este cel legat de discreţia reciprocă. Ştim că părintele duhovnic poate cădea sub mare pedeapsă dacă divulgă ceva din cele rostite la Spovedanie. Întâlnim în Vechiul Testament câteva cuvinte care anticipează extraordinar de expresiv rânduiala canonică de mai târziu, a păstrării secretului Spovedaniei: „Niciodată nu spune ceea ce ai auzit şi nimic nu ţi se va împuţina. Către prieten şi vrăjmaş nu povesti... Ai auzit cuvânt? Să moară în tine!“ (Isus Sirah 19, v. 7, 8 şi 10).
Dacă părintele duhovnic are o astfel de rânduială, oare nu şi eu ar trebui să fac acelaşi lucru? Aşa cum el respectă secretul mărturisirii mele, nu tot aşa ar trebui să respect şi eu secretul celor spuse sau nespuse de el? Fiindcă, în momentul în care încep să „comentez“ desfăşurarea spovedaniei mele cu un altul care se spovedeşte la acelaşi duhovnic, pot să mă smintesc văzând că lui i-a spus altceva sau nu i-a spus nimic despre acelaşi păcat, pe care l-am săvârşit amândoi. În fapt, nu-mi dau seama că relaţia mea cu duhovnicul este una personală şi irepetabilă, după cum şi păcatul săvârşit de mine nu poate fi identic cu cel săvârşit de semenul meu. Iar părintele a hotărât ca mie să-mi spună un anumit lucru, să-mi dea un anumit canon, iar lui să-i spună altceva sau să nu-i spună nimic, dându-şi seama de ce avem fiecare nevoie pentru a ne îndrepta.
Cred că atunci când „povestim“ cele întâmplate la Spovedanie distrugem practic un lucru tainic, care trebuie să crească şi să se dezvolte între noi, duhovnic şi Dumnezeu. Este vorba despre începutul renaşterii din păcat, pe care o facem cunoscută în acest fel şi diavolului, care nu ştia - după învăţătura Părinţilor - ce se rostise în timpul spovedaniei noastre…
Ar mai fi multe de spus despre felul în care trebuie să se desfăşoare relaţia dintre fiul duhovnicesc şi părintele duhovnic, pentru ca ea, ca exerciţiu permanent de despărţire de trecutul păcătos, să fie ancorată într-un viitor sigur şi valoros, fără a avea sentimentul că unul are datorii, iar celălalt drepturi. În momentul în care îmi aleg în deplină libertate duhovnicul iscusit, ajung să îl iubesc, să mă rog permanent pentru el, ascultându-l şi încredinţându-mi sufletul în puterea lui duhovnicească, încercând să păstrez caracterul de unicitate şi de taină al relaţiei cu el.
Ar fi frumos şi de dorit ca şi atunci când primesc Sfânta Împărtăşanie să fiu tot în comuniune cu duhovnicul meu care, în cazul în care nu sunt slujitor al altarului, mă împărtăşeşte cu linguriţa, aşa cum un părinte iubitor îşi hrăneşte copiii neputincioşi, cu multă dragoste şi speranţă în viitorul lor. Poate că ar trebui ca, în cazul în care, din diferite motive, nu participăm la Sfânta Liturghie în biserica unde slujeşte duhovnicul nostru, măcar din când în când să slujim împreună cu el sau să primim Sfânta Împărtăşanie din mâna lui. (Responsabil de rubrică diac. Ciprian Bâra)