Care sunt temeiurile noutestamentare pentru cinstirea în Biserică a celor adormiţi în Domnul?

Primul adevăr clar care răzbate din textele Noului Testament este că omul are un destin veşnic şi că viaţa sa nu se încheie odată cu etapa pământească. Unul dintre textele de la care am putea să plecăm pentru a reliefa această concepţie este cel în care Hristos-Domnul răspunde saducheilor (care nu credeau în înviere şi nici în nemurirea sufletului) printr-o mustrare bazată pe cuvintele Scripturii: „Iar despre învierea morţilor, au n-aţi citit ce vi s-a spus vouă de Dumnezeu, zicând: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov? Nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor” (Matei 22, 32). Aceste cuvinte vor fi confirmate de arătarea pe muntele Schimbării la Faţă a celor două mari personalităţi ale Vechiului Legământ: Moise şi Ilie (Matei 17, 1-8). Hristos ne dezvăluie că cei care vor asculta şi împlini cuvintele Sale vor lumina, la finalul istoriei, în Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu: „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor” (Matei 13, 43). Dar existenţa dincolo de moarte nu este legată doar de finalul istoriei, ci imediat după moartea trupească, sufletul omului îşi află odihna sau chinul după cum înţelegem din pilda cu bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr (Luca 16, 19-31). Oricine trăiește și crede în Hristos „nu va muri în veac” (Ioan 11, 25-26). De aceea, credincioşii sunt îndemnaţi să nu se întristeze în faţa morţii „ca ceilalţi care nu au nădejde” (1 Tes. 4, 13), ştiind că „şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem” (Romani 14, 8). Şi de fapt, în Hristos, nu există „moarte”, ci doar „adormire”, aşa cum în mod constant se exprimă Sfântul Apostol Pavel în Epistolele sale pentru a demonstra această realitate. Moartea - „ultimul vrăjmaş” a fost biruită de învierea lui Hristos, iar manifestarea ei va fi desfiinţată la finalul istoriei
(1 Corinteni 15, 16, 54-55).

A doua premisă noutestamentară importantă cu privire la înţelegerea raportării la cei adormiţi este imaginea Bisericii ca Trup al lui Hristos, imagine în care El este Capul, iar credincioşii sunt mădularele (Efeseni 1, 23; Col. 1, 18 ş.a). Această metaforă paulină reliefează cum nu se poate mai bine legătura organică dintre Hristos şi urmaşii Săi. Aşa cum am văzut în Romani 14, 8, moartea trupească nu întrerupe această unire cu Hristos, ci dimpotrivă, ea face ca unirea cu Hristos să fie mai deplină pentru că viaţa este Hristos, iar momentul desfacerii de trup facilitează un acces mai deplin la această comuniune (Filip 1, 21-23). Desigur, omul a fost creat ca o fiinţă psihosomatică, de aceea la finalul istoriei trupurile vor învia „îmbrăcându-se în nemurire” (1 Corinteni 15, 53; 2 Corinteni 5, 5) Aşadar, ceea ce este central în viaţa creştină este tocmai această comuniune cu Hristos, care începe de aici şi se continuă în viaţa viitoare.

Cele două premise anterioare arată că, potrivit Noului Testament, nu numai că există o credinţă într-o existenţă dincolo de moarte, ci mai ales că incorporarea în Hristos asigură continuitatea existenţei creştine dincolo de finalul pământesc. De aceea, se vorbeşte în Epistola către Evrei de „Biserica celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în ceruri” (Evrei 12, 23). Plecând de aici, teologia ortodoxă vorbeşte de Biserica luptătoare - a celor care sunt încă în această viaţă, dar şi de Biserica biruitoare - a celor care au trecut în viaţa cealaltă. Prin urmare, Biserica este una, aşa cum Unul este capul ei, Hristos, iar mădularele ei rămân în legătură organică chiar dacă unele sunt în Biserica luptătoare, iar celelalte în cea biruitoare. Acest lucru priveşte toate aspectele vieţii creştine, de aceea în îndemnul Sfântului Apostol Pavel ca Timotei să-i înveţe pe credincioşii din Efes să se roage pentru toţi oamenii (1 Timotei 2, 1), trebuie să înţelegem că din acest „toţi” nu îi putem exclude pe cei adormiţi. Că este aşa, ne-o demonstrează faptul că în a doua Epistolă către Timotei, Sfântul Apostol Pavel se roagă pentru casa lui Onisifor, dar şi pentru ca acesta să afle milă de la Domnul în ziua judecăţii: „Domnul să aibă milă de casa lui Onisifor, căci de multe ori m-a însufleţit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat, ci venind în Roma, cu multă osârdie m-a căutat şi m-a găsit. Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul. Şi cât de mult mi-a slujit el în Efes, tu ştii prea bine” (2 Timotei 1, 16-18). Având în vedere că în finalul epistolei nu îl salută pe Onisifor, se înţelege că acesta era deja adormit în momentul redactării epistolei, prin urmare, avem aici un model noutesta­mentar foarte clar al rugăciunii pentru cei adormiţi.

Într-o deplină continuitate cu Vechiul Testament - pe care Biserica l-a asumat încă de la început -, unele texte din Noul Testament îndeamnă la o aducere-aminte de cei mai merituoşi dintre înaintaşii adormiţi care devin, astfel, modele pentru viaţa creştină. Bunăoară, în finalul Epistolei către Evrei, găsim îndemnul: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7). Verbul mnemoneuō („a[-şi] aduce aminte”, „a[-şi] aminti”, „a pomeni”, „a[-şi] aduce în memorie”) este utilizat aici la prezent, ceea ce sugerează continuitatea, aşadar, Apostolul confirmă o practică existentă, sensul îndemnului său fiind „continuaţi să vă aduceţi aminte”. Întrucât verbul amintit este utilizat în 2 Timotei 2, 8 cu referire la Hristos, este limpede că el sugerează nu doar o raportare intelectuală, un efort de memorie, ci acesta presupune şi practica rugăciunii pentru cei adormiţi. Aşa cum tradiţia patristică o va confirma, aducerea aminte înseamnă rugăciune pentru cei adormiţi (a se vedea expresia liturgică unde este utilizat acelaşi verb: aiōnia mneme - „veşnica pomenire”) şi rugăciune către ei, atunci când există certitudinea sfinţeniei vieţii acestora.

(Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra)