Cariera în logică omenească şi logică dumnezeiască

Studiile recente indică inteligenţa emoţională ca factor decisiv în realizarea de performanţe profesionale. Literatura filocalică accentuează mai ales simţirea înţelegătoare ca factor decisiv pentru tot ceea ce suntem şi facem. Întoarcerea la sensul profund al muncii, care este prima poruncă biblică, dar şi condiţia noastră de existenţă şi factor de educare şi de înmulţire a iubirii faţă de semeni, ar trebui să fie una din priorităţile vieţii noastre.

În lumina unor studii mai recente, s-a concluzionat că succesul în carieră constă într-un complex de factori, inteligenţa generală având un rol important, însă mai puţin semnificativ decât inteligenţa emoţională (IE). Astfel, în clasica lucrare de acum, "Inteligenţa emoţională" (1995), Daniel Goleman considera că 80% din succesul în carieră este asigurat de coeficientul IE. Însă, ulterior, va reduce la 67% această pondere a inteligenţei emoţionale într-o carieră împlinită: "Când am realizat lista competenţelor pentru a avea un job (…), am descoperit că inteligenţa emoţională are o pondere de două ori mai mare decât inteligenţa generală, respectiv de 67 de procente". În literatura filocalică, pentru inteligenţa emoţională este folosită sintagma "simţire înţelegătoare". Aceasta, comenta părintele Dumitru Stăniloae, trimite la existenţa unei anumite acuităţi spirituale a unor oameni, pentru înţelegerea şi simţirea vieţii interioare a celuilalt, "a stărilor, a intenţiilor, a specificului lui sufletesc". Despre această "experienţă înţelegătoare" vorbeşte Calist Patriarhul ca fiind mijloc de cunoaştere dinăuntru a semenilor, dar şi de cunoaştere şi stăpânire de sine. Pe această latură, simţirea înţelegătoare şi inteligenţa emoţională vorbesc despre aceleaşi lucruri. Totodată, spre deosebire de inteligenţa emoţională, această "simţire a minţii" înseamnă şi o sensibilitate la prezenţa tainică a lui Dumnezeu. Simţirea înţelegătoare "înfloreşte" în liniştea minţii curăţite prin har şi rugăciune şi îl uneşte pe subiect cu Dumnezeu. Nu este însă doar o cunoaştere conceptuală, nici doar o unire sentimentală cu Dumnezeu, ci "o unire care produce şi înţelegere, nu numai iubire", în care sufletul unindu-se prin har cu Dumnezeu înţelege "ce se întâmplă" în această unire. Astfel, se poate susţine că atât inteligenţa emoţională, cât şi "simţirea înţelegătoare" sunt coeficienţi în dezvoltarea unor logici în care noţiunile de "carieră", "muncă" şi "dreptate" comportă sensuri diferite şi chiar opuse. Dreptatea omenească şi criteriul meritelor Cum se explică actul de nedreptate prin care o persoană poate mai puţin inteligentă decât noi, mai puţin pregătită şi chiar mai rea decât noi se bucură de succes profesional, de venituri substanţiale şi de realizări, în multe planuri, superioare nouă? Cum de nu am întâlnit şi noi oamenii potriviţi care să ne sprijine, cum de nu ne-a ajutat Dumnezeu, cum e posibilă nedreptatea, ne întrebăm adeseori. În mod obişnuit, aşteptăm ca statul, în raport cu cetăţenii, să aplice o "dreptate distributivă", în care, aşa cum dezvolta Aristotel, recompensele să se facă în funcţie de meritele sau contribuţia fiecăruia. Lăsând deoparte cum stabilim exact care sunt meritele sau contribuţia fiecărui cetăţean, nu puţini dintre noi poartă crucea neîmplinirii profesionale. Modul în care persoane insuficient pregătite sunt avansate, prin "mită", oameni care "trag sforile" sau prin plata anumitor servicii, ne pune faţă în faţă cu nedreptatea. Totodată, suntem chemaţi să alegem între o viaţă curată, dar care poate fi mai puţin realizată socio-profesional, şi una de corupţie, prin care vom câştiga poate spuma acestui veac, dar vom pierde flacăra vieţii veşnice. Dreptatea dumnezeiască şi criteriul smereniei Totuşi, dreptatea dumnezeiască nu este distribuită în funcţie de merite. Şi aceasta pentru că darul sau talentul este al Lui. Şi punând între paranteze cazurile în care mita şi cadourile mijlocesc obţinerea funcţiei dorite, cei care izbutesc în viaţă nu sunt cei cu o inteligenţă generală mai ridicată decât a celorlalţi, ci cu o inteligenţă emoţională mai dezvoltată. Promovează nu cei mai pregătiţi candidaţi pentru un post, ci persoanele recunoscătoare şi modeste. Întâlnim nu puţine cazuri în care persoane cu două sau trei licenţe ocupă funcţii inferioare competenţelor deţinute, în timp ce alţii cu o pregătire medie fac parte din ierarhia de conducere. Este posibil, într-adevăr, să fii mai bun ca cel de lângă tine, precum fariseul din parabolă faţă de vameş (Luca 18, 9-14), sau fiul mai mare faţă de fratele său risipitor (Luca 15, 11-32). Însă nu pregătirea morală te înalţă în ochii Domnului, ci smerenia. Similar, este posibil să fii mai inteligent decât semenul tău, chiar decât numeroşi semeni. În ordinea dreptăţii lumeşti, şi numai întru ea, înzestrarea şi pregătirea intelectuală superioare sunt calităţi ce îndreptăţesc pe cineva la obţinerea unui post înalt şi bine plătit. Nu putem însă vorbi de "îndreptăţire" şi "drepturi ale omului", în ordinea dreptăţii dumnezeieşti; putem vorbi numai de "daruri". Faptul că eşti mai deştept decât media şi mai calificat decât mulţi din domeniul tău de activitate sau că eşti chiar un geniu nu îţi dă "dreptul" să pretinzi funcţii înalte şi de conducere. Dimpotrivă, gândul că eşti ceva şi că poţi ceva fără Dumnezeu a cufundat pe mulţi în patimi grele şi necazuri prelungite. Şi acestea le-a îngăduit Dumnezeu pentru ce? Ca omul să deprindă smerenia. Căci smerenia şi recunoştinţa sunt cele două virtuţi care deschid inima lui Dumnezeu faţă de tine, precum şi pe cea a oamenilor. Celor mândri le stau împotrivă şi Dumnezeu, şi oamenii. Şi pe omul smerit, dar muncitor, care nu însumează, poate, toate calităţile cerute de fişa postului său, îl ajută şi oamenii, şi Dumnezeu ca să îşi îndeplinească optim sarcinile corespunzătoare funcţiei încredinţate. De ce nu ne ajută Dumnezeu întotdeauna să ne valorificăm darurile? Celui ce i s-a încredinţat mult i se va cere şi mai mult (Luca 12, 48). Talanţii pe care nu îi folosim se vor cere de la noi. Şi, sigur, ne putem interoga de ce nu ne ajută Dumnezeu întotdeauna să ne valorificăm darurile. Răspunsul este simplu: pentru că lipseşte smerenia şi, fără aceasta, cresc ramurile mândriei până ce duhovniceşte suntem sufocaţi în totalitate. Şi dacă te mândreşti nu poţi fi de folos, pentru că vei vorbi după mintea ta, fără luminarea Duhului Sfânt, şi vei atrage şi pe alţii în greşeală. De aceea nu ajută Dumnezeu. Ba chiar îţi stă împotrivă. Cu certitudine că lui Hristos îi pare rău că nu ne poate ajuta să ne înmulţim talanţii şi că astfel darurile sale stau îngropate, privându-i pe credincioşi de binecuvântarea lor. Căci, într-adevăr, orice dar este sădit în om nu doar pentru folosul propriu, ci şi pentru binele Bisericii. Este o situaţie de nedreptate pe care omul şi-o construieşte singur, prin mândrie. Nici el nu se poate bucura de valorificarea talanţilor săi, nici Biserica. Nu mulţi ajungem pe treapta "simţirii înţelegătoare", dar toţi putem începe de la dezvoltarea inteligenţei emoţionale. Adică, pe scurt, de la o mai mare atenţie la gândurile şi emoţiile noastre la modul în care ne comportăm, dar şi la cuvintele, sentimentele şi purtarea celor din jurul nostru. Teoria "Mayer şi Salovely" a inteligenţei emoţionale Mayer şi Salovely susţineau în 1997 că "inteligenţa emoţională implică abilitatea de a percepe cu acurateţe, de a aprecia şi exprima emoţii; abilitatea de a accesa şi/sau genera sentimente, când acestea facilitează gândirea; abilitatea de a înţelege emoţia şi de cunoaştere emoţională; şi abilitatea de a controla emoţii şi de a susţine dezvoltarea intelectuală şi emoţională". Inteligenţa emoţională are patru ramuri de abilităţi: Percepţia emoţională, aprecierea şi exprimarea emoţiilor, ce includ abilităţi precum: identificarea emoţiilor pe feţe, în expresii posturale ale corpului, în muzică şi din povestiri. Facilitarea emoţională a gândurilor sau asimilarea/integrarea emoţiilor în gândire presupune abilităţi precum: conectarea emoţiilor cu alte senzaţii mentale, cum ar fi gustul sau culoarea (conexiuni care pot da naştere la lucrări de artă) şi folosirea emoţiilor în argumentare şi în soluţionarea problemelor. Înţelegerea emoţională include rezolvarea problemelor emoţionale, permiţând identificarea emoţiilor similare, a emoţiilor opuse şi a relaţiilor existente între ele. Managementul emoţional include înţelegerea implicaţiilor acţiunilor sociale asupra emoţiilor şi controlarea emoţiilor proprii şi pe ale celor din jur. Aceasta se referă la controlul emoţiilor prin reflecţie, în contextul scopurilor personale şi al conştiinţei sociale. Despre inteligenţa emoţională, David Goleman se exprima astfel: "Abilităţile specifice inteligenţei emoţionale includ autocontrol, zel, persistenţă, capacitate de automotivare (…) Există un cuvânt demodat pentru corpul de abilităţi ("body of skills") pe care inteligenţa emoţională îl reprezintă: caracter. Aceste aptitudini pot fi insuflate şi copiilor, fapt ce le conferă o şansă mai mare în viaţă, independent de potenţialul genetic intelectual. Ţine de inteligenţa emoţională să ne stăpânim un impuls emoţional, să intuim sentimentele cele mai ascunse ale cuiva, să tratăm cu cel mai mare tact o relaţie". Componentele inteligenţei emoţionale Inteligenţa emoţională constă în cinci capacităţi fundamentale: cunoaşterea emoţiilor proprii, automotivarea, controlul emoţiilor, recunoaşterea emoţiilor în alţii sau aşa-numita "conştiinţă socială" şi abilităţile sociale. Acelor cinci dimensiuni le corespund 25 de competenţe emoţionale. John Mayer şi Casey D. Cobb au criticat teoria lui Goleman, arătând că, uneori, cele 25 de competenţe emoţionale sunt în conflict. De exemplu, unii angajaţi, cu mare nevoie de autoafirmare, pot avea un randament mai slab în cadrul unei corporaţii decât media. La fel, nu este suficient să îţi doreşti să fii manager, cu îndârjire, ca să ajungi în mod necesar să ai succes. Într-adevăr, nu sunt suficiente optimismul şi ambiţia pentru a reuşi. Un complex de factori intervine în succesul unei cariere, unul dintre aceştia fiind însuşi procesul de alegere a unei cariere. Absenţa inteligenţei emoţionale, sau nedezvoltarea ei, poate duce la o "descreştere a productivităţii, o creştere a numărului de termene de predare nerespectate, de greşeli, de neînţelegeri". O altă consecinţă poate fi exodul de angajaţi de la o firmă la altele similare, ce oferă însă un climat mai plăcut de relaţionare interpersonală. Această idee, referitoare la eficacitatea în activitatea pe care o aduce factorul inteligenţei emoţionale, este relativ nouă pentru afaceri. Mulţi angajatori se tem de faptul că manifestarea sentimentelor de compasiune sau empatie faţă de angajaţi i-ar face să îşi piardă autoritatea şi i-ar împiedica să ia acele decizii dure pe care le presupun afacerile. Cu toate acestea, se remarcă o schimbare din ce în ce mai pronunţată a corporaţiilor, astfel încât ierarhiile rigide, sub dubla presiune a globalizării şi a tehnologiei informaţiilor, au început să se dizolve: "Luptătorul în junglă a rămas un simbol al companiilor din trecut, cel al viitorului este un maestru adevărat în relaţiile interpersonale şi în tratarea lor". În ceea ce priveşte beneficiile aduse de competenţa emoţională, ar putea fi enumerate: gestionarea sentimentelor în acord cu cei cu care lucrăm, controlarea neînţelegerilor, astfel încât acestea să nu degenereze şi favorizarea capacităţii de a ne concentra sau "de a intra într-o stare de transă când muncim". "A şti să conduci nu înseamnă a şti să domini, ci a şti să convingi oamenii să muncească pentru un scop comun". De asemenea, în ceea ce priveşte propria carieră, importanţa inteligenţei emoţionale constă în aptitudinea de a ne identifica cele mai intime sentimente în legătură cu activitatea noastră şi, în consecinţă, care ar fi schimbările ce ne-ar putea aduce mai multă satisfacţie în muncă. Înapoi la sensul biblic al muncii În lucrarea "Regulilor monahale" (cap. 37), Sfântul Vasile cel Mare distinge patru sensuri ale muncii pe care trebuie să o desfăşoare atât călugărul, cât şi orice creştin: poruncă divină, mijloc de întreţinere a vieţii, factor de educaţie, factor de activare a iubirii aproapelui. Munca este prima poruncă a lui Dumnezeu: "Şi a luat Domnul Dumnezeu pe Adam şi l-a pus în grădina Edenului ca s-o lucreze şi s-o păzească" (Gen. II, 15). "Vrând să arate cât de mult coincide începutul muncii cu începutul omului, sau că ea ţine chiar de firea omului, "Geneza" vorbeşte de destinaţia lui Adam de a lucra grădina Edenului chiar înainte de scoaterea Evei din coasta lui". În al doilea rând, munca este şi condiţia existenţei omului. Munca nu este "blestemul rostit de Dumnezeu asupra omului (Gen. III, 17-19), ci osteneala ce se adaugă la ea, pe de o parte, din pricină că natura îşi dă după cădere mai anevoie rodul ei, pe de alta, din pricină că omul în starea de păcat sau de egoism şi de lene în care a căzut simte prea mult greutatea muncii". Pe de altă parte, cine nu vrea să muncească n-are dreptul să mănânce, deci n-are putinţa să trăiască (Gen. II, 15; II Tes. III, 10). În al treilea rând, munca este şi factorul principal prin care se formează şi se educă omul pe linia virtuţilor. Omul leneş, comenta Sfântul Vasile cel Mare, este dominat adesea şi de viclenie, căci, neavând mijloace proprii de întreţinere, acesta caută cum să trăiască din munca altora sau cum să înşele şi să fure. De aceea, Domnul Hristos uneşte aceste două patimi, numindu-l pe cel ce nu şi-a sporit talantul prin muncă "slugă vicleană şi leneşă" (Matei 25, 26). Pe de altă parte, "Proverbele" arată că lenea este mediul în care se pot dezvolta numeroase păcate, iar munca este izvorul unor frumoase virtuţi. Astfel, omul harnic este, sub toate aspectele, un om de ispravă (Prov. 31), iar leneşul, un om bun de nimic, ce "umblă cu şiretenia în gură, clipeşte din ochi, freacă din picioare, face semne din degete, urzeşte rele plăsmuiri în inima lui, iscând certuri în toată vremea" (Prov. 6, 12-14). Mai mult, Marele Vasile îndeamnă la îmbinarea muncii manuale cu cea spirituală şi intelectuală, pentru împlinirea cuvintelor, aparent contradictorii, ale Sfântului Apostol Pavel: "neîncetat vă rugaţi!" (I Tes. V, 17) şi "lucrând ziua şi noaptea" (II Tes. III, 8). Acest program de rugăciune şi muncă (ora et labora) poate fi realizat "mulţumind lui Dumnezeu celui ce a dat şi putere mâinilor spre muncă, şi înţelepciune minţii spre primirea ştiinţei şi a dăruit şi materia, atât cea a uneltelor, cât şi cea supusă meşteşugurilor, să lucrăm unde ne aflăm, dar să ne şi rugăm ca lucrul mâinilor noastre să servească scopului de a bineplăcea lui Dumnezeu" ("Regulile vieţii monahale", cap. 37). Munca fereşte mintea de gânduri rele şi trupul de păcate. În al patrulea rând, munca face posibilă împlinirea poruncii de a ne iubi aproapele. Dar, aşa cum ne pune în vedere Domnul Hristos, cine nu dă de mâncare celui flămând, de băut celui însetat, cine nu îmbracă pe cel gol, cine nu cercetează pe cel bolnav şi în temniţă nu va avea parte de mântuire (Mt. 25, 34). Observăm că toate aceste fapte presupun mijloace materiale care nu pot fi dobândite cinstit decât prin muncă. Deci, într-un sens profund, cine nu munceşte nu îşi poate iubi aproapele. Rugăciunea pentru alţii este primită, dar pâinea pe care o puteam da, însă nu am dăruit-o din lenea de a munci, se va cere de la noi. Să ne concentrăm în viaţă pe alegerea unei cariere pentru care să avem şi aptitudinile necesare. Să muncim cu dragoste, căci tot ce se face cu sila provoacă oboseală sufletească şi depresie. Să căutăm bunăstarea nu pentru lux, nu doar pentru a ne ajuta copiii, ci pentru a-i sprijini şi pe cei care nu se pot ajuta singuri. Astfel, munca va deveni un mijloc de înmulţire a iubirii şi o binecuvântare, un frâu al gândurilor rele, un pinten pentru lenevie şi un antrenament pentru mântuire şi subţierea simţurilor noastre grosiere până la starea de "simţiri înţelegătoare".