Școala noastră cea de toate zilele

Stă din nou să înceapă anul școlar - anul Domnului 2025-2026 -, așa că se ivește o nouă ocazie să reflectăm la probleme funda­mentale, precum rostul școlii și al educației în general. Asta, cu toate că aerul poate fi poluat mai mult de chestiuni „arzătoare” - a se citi facil mediatizabile - precum școli cu toaleta în curte, greva po­tențială a profesorilor cu norma abuziv(?) mărită, prețul rechizitelor sau analfa­betismul funcțio­nal (mai noul alibi al tuturor reformiștilor de pripas). 

Dar tocmai pentru că orizontul mai îngust al problemelor din urmă nu asigură o vedere de ansamblu, trebuie din când în când să ridicăm privirea spre problemele fundamentale. Căci poate, răspunzând la acestea, se găsesc căi de a le alinia cumva și pe celelalte. Sau, altfel spus - dacă peștele de la cap se împute -, poate că educația și școala au putrezit și ele la nivel fundamental, și problemele curente nu sunt decât simptomul acestui fapt.

Reputația prăbușită a școlii și profesorului

Înainte de a trece la esențe, aș puncta totuși un fapt - devenit el însuși un fel de context fundamental al educației -, prăbușirea respectului pentru educație și profesor. Deși e clar că e o problemă cu feedback, de tip „oul sau găina” (educația deteriorată atrage pierderea reputației și respectului, care alimentează pe mai departe procesul de deteriorare, într-un cerc vicios), nu pot să nu remarc o schimbare de sens, sau de perspectivă, petrecută de-a lungul unei generații. Când eu eram elev și un profesor mă apostrofa, verbal sau cu o notă proastă, prezumția implicită (a tuturor, începând cu părinții) era că primul vinovat sunt eu și că de la mine și eforturile mele începe remedierea si­tuației (autocontrol sporit, teme mai multe sau încercări multiple - și riscante, nu de la sine înțelese - de a corecta nota etc.). Azi - și am văzut acest lucru de pe ambii versanți educaționali, atât ca părinte, cât și ca profesor - parcă orice și oricine altcineva sunt responsabili pentru problemele „băiatului” sau „fetiței”, numai ei înșiși nu: profesorul, sistemul școlar în ansamblu, programa, metodele de predare, colegii și colectivul, dificultățile familiale, economice sau sociale, societatea însăși etc. Nu e de mirare că alimentăm copiii cu o atitudine pasivă, autoîndreptățită, de tipul „hai, aștept! să vă văd cum reparați problema! Și tu, și tu, și tu...”. Firește, niciodată „nu se face suficient”.

De asemenea, când intră la oră, profesorul are de câștigat mai întâi bătălia pentru atenția și un minim respect al elevilor sau studenților. Că în aer plutește o atitudine - din nou, alimentată în familie, în presă, în societate - de tipul: în școală rămân cei care nu s-au descurcat în economia și viața reală, mediocrii, care nu au cu adevărat ce ne spune (că au și programe proaste, și manuale sub orice critică, și metodică învechită a predării). Vrem notele - că alea contează pe mai departe - și la final diplomele. Cât despre con­ținutul în sine - a se slăbi... Învă­țământul de stat, gratuit (adică pe banii altora), obligatoriu a contribuit și el la consacrarea acestei mentalități, de aceea nu se poate spune că eventualele reforme nu trebuie să aibă și o importantă componentă institu­țională, dar până acolo (sau în paralel, dacă vreți) există și această bătălie mental-cultu­ral-morală a așezării față cu școala, educația și profesorul. Cu atât mai mult, cu cât ea face parte din contextul general al prăbușirii tuturor formelor de autoritate (a medicilor, a preoților, a intelectualilor etc.), care nu trebuie impuse cu forța, dar trebuie căutate, cultivate și ... ascultate când sunt autentice. Și când toate se petrec și sub auspiciile junglei sau deșerturilor digitale, situația nu este deloc ușoară.

Ce sunt școala și educația?

Ce este (sau sunt) școala și educația? (Nu facem diferențieri aici și acum între cele două, deși am putea vorbi de școlarizare fără educație și de educație fără școla­rizare; pentru scopul acestui articol le citim pe ambele în sensul lor cel mai bun, aproape ca sinonime dacă vreți, și căutăm căi de înțelegere și, eventual, resuscitare).

Cel mai probabil nu se poate da un răspuns unidimensional. Fenomenul educațional este unul complex, cu multe fațete și probabil că nici una dintre ele nu trebuie, sau nu merită, să fie redusă complet.

O concepție modernă, destul de des întâlnită, este aceea care privește educația - fie că-i spune astfel, fie că nu - ca pe un factor de producție, în jargon economic. Adică, la nivel societal, sistemul educațional trebuie să pregătească forța de muncă necesară economiei, să scoată absolvenți angajabili și, preferabil, deja com­petenți în domeniile cerute de diversele tipuri de fișe ale postului existente la un moment dat în economie. La nivel individual, absolventul trebuie să aibă un mănunchi de competențe și abi­lități care să-i permită să se anga­jeze competitiv pe piața muncii. Și nu e rău să fie și așa - e, până la urmă, o doză de pragmatism și realism care nu strică. Totuși, dată fiind dinamica economiei moderne, eșecurile sistematice din trecut de a planifica o astfel de adecvare a sistemului educațional la piața muncii, precum și faptul că nimeni (mai ales copiii) nu se educă cu entuziasm și râvnă doar pentru satisfacția departamentelor de resurse umane, educația trebuie să fie mai mult de atât.

O altă viziune, prin urmare, cere să vedem educația ca pe un lucru bun în sine, necondiționat și nemediat - ca pe un bun de consum, ca să păstrăm abordarea cu iz economic. Și sunt mulți cei care, mai ales după o vreme de la terminarea studiilor, redescoperă acest aspect al educației - că e frumoasă în sine, că dă culoare și profunzime vieții și expe­rien­țelor care o compun și că slujbele bine plătite și carierele redutabile devin uscate de la o vreme. Mai mult, la nivel pedagogic elementar, se vorbește de îmbinarea utilului cu plăcutul, de învățare prin joc, de nevoia de a face educația „atractivă” pentru copii. Termenul englezesc fandosit al ultimilor ani este gamification. Problema e că educația e într-adevăr și un lucru bun în sine, dar este cumva o plăcere sau bucurie dobândită, sau de ordinul doi, nu de primă instanță. Se construiește în timp, cere doze non-neglijabile de răbdare, efort, abnegație - cel puțin la început, ba chiar recurent, pentru ca abia ulterior să dospească, să dea roade. Tratată cu iluzia că poate fi livrată direct ca plăcere de primă instanță, va pierde: în combinația distracție - educație, ultima e cea care va pierde întotdeauna partida pe termen mediu sau mai lung.

Cele de mai sus se duc la ultima observație pe care o vom face aici: educația este - poate în primul rând - un efort moral și cultural, poate chiar un proiect existențial. Cere un angajament, o asumare a unui parcurs. Și este un maraton de o viață, chiar dacă are și etape mai scurte de viteză. Aș îndrăzni să spun că are chiar și componente ascetice indispensabile, pe care noi azi, învățați cu confortul, le găsim tot mai indigeste - atât pentru noi, cât și pentru copii, elevi și studenți. Ca și lupta generală între bine și rău, între lumină și întuneric, și falia dintre ignoranță sau necunoaștere și învățătură trece - cum ar spune Dostoievski, ca ecou al Sfinților Părinți - prin inima fiecărui om (părinte, profesor, elev).

Dacă vreți profesori buni, faceți-i!

Dacă vrem ghiozdane ușoare, manuale aerisite, teme puține, ore distractive și profesori indulgenți și haioși, să nu încărcăm copiii și să nu le fie greu, nu avem cum să îi educăm. Mai demult, un prieten educat și școlit inclusiv la o universitate americană din Ivy League zicea - uitându-se la o carte despre nu știu ce limbaj de programare care promitea rezultate „ușor și repede” - că nu e bună și că el caută întotdeauna echivalentul tratamentului „încet și greu”. Sau, cum ar fi spus Sf. Arsenie de la Prislop (parafrazând), dacă vreți elevi și profesori buni, faceți-i!