Carte mărturisitoare şi de învăţătură

Preasfinţitul Macarie Drăgoi nu-i doar slujitorul chemat să zidească ortodoxia în septentrionalele ţinuturi ale Europei, în Scandinavia, unde mângâie sufletele pribegilor români, ci şi omul cărţii, al cuvântului scris. Îl urmează în felul său pe cel care i-a fost mentor, pe marele ierarh Bartolomeu Anania. Pe când se afla în preajma acestuia, monahul Macarie se îndeletnicea cu cercetarea şi cunoaşterea, din perspective noi, a istoriei românilor transilvă-neni şi a cronicii Bisericilor lor, cea Ortodoxă şi cea Greco-Catolică. A desferecat în acel timp porţi de arhive colbuite, a intrat în tainiţele marilor biblioteci din cetăţile ardelene, dar s-a îndreptat şi spre testimoniile parohiale de pe tot întinsul Transilvaniei. Cele descoperite la capătul unor investigaţii răbdătoare şi reflecţii îndelungate i-au dat temeiu-rile încercării unei rostiri şi contribuţii proprii într-o chestiune de mare interes, cea a raporturilor dintre ortodocşi şi greco-catolici în Transilvania de după ruptura din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea (1698-1701). Subiectul, unul sensibil, se cere tratat cu cât mai multă obiectivitate, sine ira et studio, ceea ce nu-i defel uşor atunci când atâtea fire te leagă sau despart de o parte sau alta şi-ţi zăgăzuiesc privirea liberă şi nu-i îngăduie a fi slobo-zită de chingile subiectivităţii.

Pe un asemenea teren accidentat, şi nu lipsit de ispite, s-a avântat în urmă cu un deceniu şi mai bine monahul Macarie, cel care se hotărâse să studieze această problematică într-o lucrare de doctorat la Facultatea de Teologie a Universităţii din Cluj-Napoca. Deşi părea să pornească la drum cu povara subiectivităţii, părintele Macarie a făcut pe deplin în demersul său proba unei abordări senine, pă-trunzătoare şi cumpănite. Însăşi alegerea temei, "Ortodocşii şi Greco-catolicii în Transilvania (1867-1916), Convergenţe şi Di-vergenţe", demonstrează intenţia dreptei măsuri. Este vorba de perioada dualismului, ce are ca bornă anul 1867, când ungurii, stăpânii Transilvaniei, au pus în operă un perfid şi tenace proces de maghiarizare a românilor, exercitând presiuni greu suportabile asupra celor două Biserici româneşti, cele care deveniseră redute de neînfrânt în lupta pentru păstrarea identităţii na-ţionale. În tot acest răstimp, de jumătate de veac, cele două Bi-serici, prin ierarhii lor, între ca-re se disting Andrei Şaguna şi Victor Mihalyi de Apşa, au izbutit să depăşească asperităţile, a-deseori contondente, şi s-au aşe-zat pe o singură baricadă, grăind aceeaşi limbă mai ales când era la mijloc salvarea şcolilor confesionale româneşti, dar şi în alte împrejurări nu mai puţin însemnate. Cercetătorul navighează cu dibăcie prin aceste canioane, pentru că are asupra sa vâsle puternice şi în stare a birui vâltorile cele mai aprige. A parcurs o documentare riguroasă şi cu-prinzătoare, de multe ori inedi-tă. Informaţiile ce i-au parvenit din astfel de izvoare au stat la baza judecăţilor sale, a remarcilor cu valabilitate generală sau observaţiilor de detaliu, dar nu mai puţin elocvente. A fost în măsură să vadă detaşat cum au stat lucrurile, reliefând reflexiv luminile, dar şi umbrele din ambele părţi, fără de părtinire. Sti-listic, autorul a optat pentru o manieră academică, adecvată, de bună seamă, unei hermene-utici echilibrate, cea mai indica-tă, desigur, într-o asemenea delicată întreprindere. A rezultat o teză de doctorat mărturisitoare, cum remarcă conducătorul lu-crării (susţinută cu succes în 2008), profesorul Alexandru Moraru. Aceasta, cu modificările şi adaptările necesare, a luat forma unei cărţi, tipărită în 2011 la Editura "Presa Universitară Clujeană". Bucoavna ne propune o viziune nuanţată şi veridică a unei epoci frământate, ce se înscrie prin felul de a tâlcui realitatea în paradigma marelui înaintaş, mitropolitul Ardealului Andrei Şaguna. E o pledoarie pentru găsirea resurselor învingerii vrajbei la care au fost sortiţi confesional ardelenii. Se poate realiza, credea Andrei Şaguna, punct de vedere împărtăşit de autor, prin puterea iubirii de neam, cea care i-a adus de atâtea ori alături pe ortodocşi şi greco-catolici, reuşind să treacă peste diferenţe ce păreau insurmontabile, în numele cauzei româneşti. Acestei comuniuni a dragostei de patrie i se consacră luminător părintele episcop Macarie în atât de bine-venita sa carte de mărturisire şi învăţătură, ce poate contribui la dialogul, de multe ori bruiat de pasionalităţi şi chiar patimi, dintre cele două Biserici româneşti transilvane. E un bun exemplu de a vedea ceea ce leagă, decât ceea ce dezleagă, spre a servi interesul naţional, care nu şi-a pierdut nici azi actualitatea şi importanţa în dragul şi sfântul pământ al Transilvaniei.