Cărţile Părintelui Ioan Gherasim
Slujirea preoţească păstrează peste veacuri, mai mult decât orice profesie din lumea aceasta, idealul angajării plenare în misterul fiinţei, cheia non-contradicţiei dintre viaţa activă şi cea contemplativă. „Credinţa lucrătoare prin iubire“ (Galateni 5, 6) luminează fapta cea bună şi slujirea aproapelui.
L-am cunoscut pe Părintele Ioan Gherasim din Piatra Neamţ în anii deplinei lui maturităţi, vrednic iconom al casei lui Dumnezeu şi cetăţean respectat al urbei sale. Cu ţinuta lui de falnic sfetnic ştefanian, cu vorba meşteşugită şi înţelept cumpătată, era iubit de confraţi pentru hărnicie şi dinamism, împlinitor prin fapte al multor lucrări bisericeşti. I-am admirat entuziasmul cu care s-a dăruit reuşitei proiectului de înfiinţare a Seminarului teologic din Piatra Neamţ, în calitate de prim director, şi depăşirii problemelor inerente oricărui început.
L-am întâlnit mai târziu, în perioada lui de convalescenţă de după serioasa confruntare cu boala şi îndelunga asceză a patului de spital. Robusteţea fizică de altădată rămăsese doar o amintire, însă vivacitatea minţii şi limpezimea graiului erau mărturii clare ale puterii duhului. Suferinţa îndelungată, purtată creştineşte, i-a sublimat masivitatea corporală într-o frăgezime a spiritului căutător de înţelepciune şi de sens, pentru tot restul vieţii pământeşti. Şi-a făcut din ostenelile cărturăreşti un fel de canon liber asumat, purtat ca pe „jugul cel bun al lui Hristos“. A îngrijit mai întâi, în anul 2009, editarea meditaţiunilor Protosinghelului Petru Pogonat, celebrul jurist călugărit la Mănăstirea Neamţ, în anii dictaturii comuniste. A adunat apoi în volumul „Profeţie mincinoasă. Lamentaţie la un zid al plângerii în construcţie“ (2010) frânturi de gânduri frământate, experienţe din slujirea pastorală, lecturi teologice şi literare, impresii şi opinii din contactul cu canalele mediatice dezlănţuite în anii de după schimbările din 1989.
De curând, am primit o nouă carte scrisă de Părintele Ioan, publicată la Piatra Neamţ, cu titlul „Ortodoxia: Dimensiunea românească“. Un volum de eseuri teologice care aduce în atenţia cititorului sinceritatea mărturisirii de credinţă, cuvântul de învăţătură al păstorului duhovnicesc şi valul de întrebări care ne asaltează zi de zi prin contactul cu societatea în curs rapid de globalizare. Pana autorului zburdă cu îndrăzneală şi agilitate între spiritualitate, cultură şi ştiinţe experimentale, morală tradiţională şi comportamente moderniste, trecând cu dezinvoltură de la o temă la alta: dreapta credinţă şi educaţia religioasă a tinerei generaţii, situaţia economiei mondiale, permanenta actualitate a învăţăturii creştine despre creaţie şi despre om, relativismul moral al societăţii de tranziţie ş.a. Eseurile de mică întindere (2-3 pagini) sunt rânduite tematic în cele 14 capitole ale cărţii. Unele sunt direct legate de învăţăturile bisericeşti rostite de la amvon, altele sunt însemnări pe file de jurnal şi sentinţe extrase din experienţa vieţii. Pentru ilustrare, cităm un text referitor la necesitatea educaţiei creştine: „Omul contemporan trăieşte într-o lume în care se silesc mulţi să-l «îndoape» cu informaţii. Printre acestea, sunt unele care îl «învaţă» cum să-şi organizeze timpul, cum să «socializeze», adică să convieţuiască cu semenii, cum să aleagă distracţiile, cum să mănânce, cum să se îmbrace şi multe asemenea. Îi recomandă filmele, cărţile şi tot ce «trebuie» să-l preocupe etc. Şcoala îi asigură ştiinţe ale căror titluri nu mai încap în rubricile cataloagelor. Reclamele, la rândul lor, îl atrag şi «trag» de el în toate părţile, încât tânărul, de cele mai multe ori, nehotărât şi derutat, nu mai ştie încotro să apuce. Mamele, pe care le preţuia atât de mult Goethe, au uitat să clădească, în făptura pruncului pe care l-au adus pe lume, cinstea, sinceritatea, prietenia, altruismul, adevăratele valori, cele care îl vor defini în viitor ca om deplin.
Oricât de multă libertate de alegere ar avea omul, de mic - chiar de când se naşte - are nevoie să fie ajutat, să fie sprijinit, la început fizic şi biologic. Mai apoi va avea nevoie să fie învăţat şi deprins cu toate cele care îi vor fi necesare în viaţă. Mai tîrziu, omul va avea nevoie atât de repere cât şi de modele. Aceasta ar putea fi socotit scopul primordial al educaţiei creştine. Este pilda pe care omul o ia de la natură. Aproape la fel ca toate vieţuitoarele din jurul său“ (pp. 151-152).
Firul cugetării curge grav, uneori elegiac, pe linia ce aminteşte de cronicarii moldoveni de altădată, însă niciodată nu devine pesimist sau disperat. Credinţa curată tămăduieşte orice rană, eliberează şi redă demnitatea uitată sau pierdută. Cartea împleteşte confesiunea cu mărturia de credinţă şi are totodată o funcţie vindecătoare, amintind un tulburător stih blagian: „Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte“. Astfel, şi scrierile Părintelui Ioan Gherasim sunt medicamente plămădite din osteneli cărturăreşti care pot da echilibru şi sănătate. Nu doar autorului, ci tuturor celor ce le citesc şi înţeleg cu inima iubirea răstignită a lui Hristos pentru toţi oamenii.